joi, 19 decembrie 2013

Spargatorul de nuci - al doilea act

În pauză am ieșit să luăm o gură de aer proaspăt, m-am sprijinit de pereții vișinii acoperiți cu tapet satinat, dându-mi imediat seama cât de ne-lady pot fi, cu rochie, rezemând un perete. M-am gândit la doamna cu păr alb, aranjată ca o femeie ”cum se cade”, pe care am pândit-o când m-am ridicat, ca să știu cu cine am schimbat câteva vorbe. Clar ea nu ar fi rezemat peretele. O doamnă nu face așa ceva. Mi-am îndreptat spatele, și-am discutat cu T. despre o împrejurare asemănătoare în care rolurile erau inversate față de această situație.
Eram la o prezentare, unde publicul îi urmărea pe cei care vorbeau în față, având ocazia să pună întrebări în momente date. Lângă mine stăteau o tipă și un tip, fata vorbindu-i în ureche colegului ei pe tot parcursul prezentării. După pauză, am sperat că se va opri, dar parcă era și mai inspirată, abia scotea vorbitorul câteva cuvinte că ea începea o întreagă expunere în urechea băiatului. Mă deranja. Pur și simplu mă deranja. I-am spus: ”De ce ai venit aici dacă nu asculți?” ”Dar ascult” mi-a răspuns ea. ”Cum asculți când vorbești în continuu încă de la început?” A urmat o atmosferă tensionată, fata stătea de parcă avea ghimpi în coaste, eu eram roșie și mă întrebam dacă am procedat bine (după mine, oricum aș fi făcut tot nu ar fi fost bine). Puțin mai târziu s-au mutat în colțul opus, la câteva scaune depărtare, și-au continuat în același ritm.
Noi ne-am întors în sală, ne-am reluat locurile, eu deranjând-o pe doamna bătrână care avea și cârjă medicală, și mi-am scos telefonul să-l butonez până la reînceperea spectacolului.
Apoi am auzit-o pe doamna din spatele meu discutând cu colega ei despre gimnastica mâinilor mele din actul I, cum ea înțelege, dar nici chiar așa. Fata încerca să o potolească, vocea doamnei cu părul alb părând intenționat ridicată. M-am răsucit brusc în spate, spunând ”E în regulă, am înțeles din prima ideea.” Și i-am zâbit (poate fals? nici măcar eu n-aș ști să spun precis). M-am întors în față, și-apoi mi-a mai venit o idee ”Și cred că s-a văzut că am înțeles mesajul dumneavoatră.” ”Da, categoric.”
Fericirea s-a revărsat asupra mea. Cum să va explic? Pentru mine doamna aceea fusese o Doamnă care a avut dreptate, și care mi-a dat o lecție cu privire la comportamentul meu. Dar, comentariile ei, spuse cu o voce prea ridicată, absolut inutile dat fiind rezultatul observațiilor inițiale, au transformat-o într-o simplă doamnă. I-ar eu m-am simțit ca-ntr-un joc de strategie, cu o mișcare greșită servită pe tavă.
Apoi am auzit-o făcând observații cu privire la agrafele și elasticele ”de baie” pe care femeile le purtau la teatru. Mi-am închipui că mă întorc și o întreb dacă perlele ei false sunt mai potrivite? Sau dacă e de părere că lumea ar fi mai BUNĂ dacă oamenii n-ar mai purta la teatru agrafe și elastice de păr?
În timpul actului II atmosfera a fost mult mai dinamică, vecina mea de scaun a aplaudat și NU a mai ațipit. Mă gândeam, privind spectacolul, să o întreb pe doamna cu părul alb, dacă partea posterioară a balerinilor, acoperită de niște colanți extrem de mulați, nu o deranjează cumva. Există în noi un ceva care nu ne lasă să facem anumite lucruri, îi mulțumesc acelui ceva că m-a făcut să stau ”cum se cade” în primul act, dar nu știu dacă-i mulțumesc și pentru că m-a făcut să stau locului și să țin pentru mine întrebările acelea.
Aventura acestui spectacol s-a încheiat cu sesiune de râs în hohote în drum spre casă. Nu vreau să expun aici ce-a spus T. Și nici câte ne-am mai închipuit.
Iar în toată această poveste am interacționat și cu vecina mea de scaun, aflând mai multe decât aș fi vrut să știu! Asta mâine.
Închei, cu gândul la niște ziduri din agrafe și elastice de păr, întrebându-mă din ce sunt făcute zidurile create de mintea mea?

Întotdeauna mă bucur de comentarii,
Milch,
the Storyteller




miercuri, 18 decembrie 2013

Spargatorul de nuci - primul act

Am reușit, în sfârșit, să vedem spectacolul de balet SPĂRGĂTORUL DE NUCI la Teatrul din Cluj. S-au întâmplat atât de multe în cele două ore de spectacol, încât am tras concluzia că ceea ce s-a petrecut în realitate a fost mult mai palpitant decât ceea ce s-a petrecut pe scenă. Evident, expresia viața bate filmul, am inventat-o noi. (!) Singurele locuri cât de cât apropiate, pe care le-am mai găsit, au fost în capătul a două rânduri, urmând ca unul dintre noi să stea în față, iar celălalt în spate. Această situație ne-a dus într-o poveste extrem de amuzantă!
Speram că vom putea inversa cumva locurile cu persoana care urma să stea în dreapta mea, unde era un singur loc liber, chiar în capătul rândului, și îmi închipuiam că va fi ocupat de o persoană singură. Ei bine, colega mea de scaun a fost o doamnă foarte învârstă, care mirosea extrem de tare a tutun, cu o tuse specifică fumătorilor, însoțită de nepotul ei, un băiat de maxim 30 de ani, care i-a explicat grijuliu că el urmează să stea pe locul din spatele ei, că va fi acolo, că dacă are nevoie de ceva să-i spună.
Primul act a fost atât de interesant încât doamna ațipea, fiind trezită din când în când, întâmplător sau nu, de cotul meu. Aflându-mă într-o stare ciudată - nu reușeam să intru în atmosfera spectacolului, mă deranja teribil un cap imens ce se afla mai în față, nu am putut inversa locurile etc - am început să mă bâțâi ca un copil: m-am sprijinit cu coatele de spătarul scaunului din față (al unei fetițe care nu stătea acolo), apoi mi-am ținut obrazul cu pumnul, apoi mi-am pus bărbia pe spătar și așa mai departe, ca o lady ce sunt. După o vreme, o doamnă din spate m-a bătut pe umăr și mi-a spus să stau ”cum se cade”. Now that was something! I-am spus că nici eu nu văd ”Găsiți-vă un culoar” mi-a spus, încercând să-mi explice cât mai pe scurt cum să nu-mi mai întind coatele peste tot.
Obrajii îmi ardeau, bătăile inimii parcă s-au accelerat și-mi închipuiam cum ar fi fost să-i fac în ciudă și să nu stau locului. Îmi spuneam că n-o s-o ascult, îmi era ciudă pe ea, și pe mine în același timp. Dar am stat drept până la sfârșitul primului act, deși toată ființa mea se împotrivea în timp ce-n minte ploua cu scenarii.
Am fost mândră de mine abia după începutul celui de-al doilea act. Vă spun mâine continuarea!

Milch,
the Storyteller




luni, 16 decembrie 2013

Carne de tun

In week-end am fost la părinții mei, care de câțiva ani, s-au mutat la țară. De fiecare dată când ajungem acolo intrăm într-un fel de transă, timpul parcă se dilată, ne ajunge și încă mai rămâne, aerul e proaspăt, satul fiind departe de șosele și de căi ferate. Însă, de fiecare dată când ne întoarcem de acolo ne întrebăm de ce și pentru ce ne agităm noi atât de mult la oraș?
Dar eu IUBESC orașul în timp ce IUBESC și viața de acolo! Și IUBESC Clujul, pentru că dacă n-aș sta într-un oraș ca și Clujul, cu clădiri colorate, cu broderii și balcoane frumoase, cu TIFF și cu Piața Muzeului și cu Eroilor, și cu Panemar, aș pleca din țară! Asta e teoria mea. Asta spun de fiecare dată când mă întorc acasă (fie că vin de la Berlin fie că vin din București): Clujul este perfect! Cultural, universitar, aproape de munți și de păduri, și de sălbăticia satelor.
De ce carne de tun? Dincolo de această frumusețe feerică care-ți încarcă bateriile, satele ascund niște povești extrem de triste, pe care, spre deosebire de oraș, care le ascunde în spatele multului, satul le dezgolește plin de nepăsare. Uneori refuz să mă gândesc la ele, așa cum după un alt week-end am refuzat să scriu despre băiatul al cărui tată e ciurdar și nu-l dă într-a cincea la școală pentru că trebuie să-l ajute cu vitele, că n-are ce face.
Povestea proaspătă, la care încă mă gândesc, are ca personaje principale câțiva copii. Mai exact 4. Cel mai mare este de 7 ani și cel mai mic de 9 luni. Mama lor are 23 de ani. Unul dintre copii este trecut pe numele unui rrom (așa e corect acum?), deoarece intenționau să-l vândă în Germania, dar n-au reușit să obțină decât un ajutor lunar de vreo 2000 de lei. Acum mama este singură cu acești copii, tatăl copiilor e plecat în Irlanda, iar ea nu are ce să le dea să mănânce. Și nu, să nu cumva să îndrăzniți să vă gândiți că de ce nu o ajută oamenii din sat! Pentru că oamenii din sat își plantează legume în grădină, se trudesc și ei cum pot să aibă ce le trebuie, sunt răutăcioși și invidioși, alteori de treabă și numai curioși, dar NU pot să aibă grijă de această familie (nu sunt rromi). Acum dilema este ce să facă ei cu acești copii pe care i-au lansat în lume? I-ar duce la casa de copii, dar mama are nevoie de acordul tatălui, care evident, nu este de acord, pentru că din alte surse se aude că ar intenționa să-i ducă la cerșit și pe ea la produs dincolo. Ce m-a șocat cel mai tare a fost răspunsul ei la întrebarea ”Ce le-ai dat să mânce?”. ”Cartofi pai.” Deci, ei au umblat pe câmp în căutarea unor cartofi rămași printre zbruși, și cu ultimii cartofi pe care ea spune că-i mai avea ce s-a gândit să facă?! Cartofi prăjiți! Minunat!
Situațiile de genul acesta creează haos în mintea mea, emit judecăți care nu știu dacă sunt îndreptățite, am senzații de neputință, de frustrare, de necaz, apoi vreau să salvez lumea și așa mai departe.
Am pregătit această poveste acum o lună, dar n-am reușit să o duc până la capăt. Imaginea unor copii urlând de foame, stând în frig și multe alte descrieri detaliate din gura celor care au văzut, mă copleșesc. Chiar nu cred că o cutie de pantofi împachetată frumos ar putea schimba lumea, mi se pare doar o păcăleală, ca să ne simțim noi mai bine. Nu mă simt mai bine nici scriind această poveste, mă simt aiurea că așa ceva se petrece în preajma mea.
Între timp, tatăl s-a întors din străinătate și este indignat/ofensat că oamenii din sat au chemat poliția cu gândul de a lua copiii și de a-i trimite la orfelinatul din satul vecin, de  care se ocupă o ”preuteasă”.

I wish, I wish...








joi, 14 noiembrie 2013

Cutie de pantofi

Când a ajuns, oamenii erau deja îngrămădiți la intrare. Așa se întâmpla în fiecare an când veneau olandezii: vecini, neamuri, nu conta, se dădea o luptă pe viață și pe moarte pentru cele mai bune lucruri. Preotul explica de fiecare dată: să nu se înghesuie, să fie civilizați, sunt lucruri pentru toată lumea. Pantalonii și bluzele costă 3 lei, hainele mai groase 5, încălțămintea 10 și lenjeria 1 leu bucata. Bicicletele de afară sunt 150 de lei. Banii care se vor aduna îi vor folosi pentru sat.
La îndemnul mamei ei, în primii doi ani, Mia s-a luptat să ajungă la lucrurile cele mai bune. Se pricepea. În plus putea vorbi cu olandezii pentru că știa engleză și putea cere lucruri din spatele tejghelei. Acum însă toată povestea i se părea penibilă. Frați și verișori se certau pentru o bluză sau pentru o pereche de șosete cu 1 leu.
Grămezile de haine second-hand, frumos aranjate de către olandezii pensionari, erau răscolite cu nepăsare de bătrâni ce purtau pălării negre și tanti cu fuste largi, oameni de la țară. Pe chipurile olandezilor se citea mulțumirea, satisfacția că puteau ajuta acești oameni săraci. Dar Mia știa că oamenii cumpărau multe lucruri și câteva zile mai târziu, după ce olandezii plecau, le aruncau la marginea satului. Oamenii satului erau impresionați de străni, prin urmare se purtau cu o anumită serviabilitate. Era frumos și bine să cumpere hainele acelea dacă tot le-au adus atâta drum cu tirul.
Cu o senzație de greață, Mia s-a dus spre ieșire. O femeie zdravănă, zâmbitoare, s-a îndreptat atunci spre ea, întinzând o cutie frumos ambalată, spunând  – gift.  Mia nu vroia niciun cadou. I se întorcea stomacul la gândul că oamenii aceia o considerau săracă. Femeia insista, Mia zâmbea jenată  șoptind No, thanks. Femeia n-a renunțat, l-a chemat pe tipul care traducea. Acesta i-a explicat că e un cadou, că nu trebuie să plătească. Copiii olandezi au ambalat frumos cutii de pantofi în care au pus lucruri pentru oamenii nevoiași. ”Dar nu o vreau!”, a spus Mia. Apoi a venit și preotul care i-a spus să ia cadoul, că e gratis și că sunt lucruri folositoare acolo. Dacă nu-i trebuie ei le poate da cadou cuiva.
Mia știa foarte bine cutiile acelea de pantofi, împachetate frumos de către copiii din vest ca să le trimită copiilor nevoiași din Africa. Dar ea nu era în Africa! Sau România e Africa Europei?! Mama ei a luat cutia, zâmbitoare și fericită. Femeia zdravănă a mai adus una. Fiecare persoană trebuia să primească o cutie de pantofi ambalată frumos, cu daruri. Oamenii vorbeau, zâmbeau, mama ei îi mulțumea afectată femeii din Olanda. Scena îi era extrem de familiară. Când avea 10 ani a primit de la o fundație creștină o  astfel de cutie. Orice lucru din străinătate părea atunci magic. Dar nu era nimic magic.  O durea să afle adevărul abia acum, după 15 ani.

Nervoasă, Mia a luat cutiile din brațele mamei ei, le-a aruncat pe betonul căminului cultural, și-a început să le zdrobească, cu piciorul drept. Apoi, zâmbind frumos, și-a îndreptat privirea spre doamna din Olanda, și, înclinând capul spre dreapta i-a spus: ”Thank you very much. That helped me a lot”. Doamna s-a dat la o parte, iar  Mia s-a grăbit să iasă din căminul cultural. Aerul proaspăt a găsit-o plângând.

marți, 5 noiembrie 2013

Despre TEDx Cluj 2013

M-am trezit sâmbătă dimineață întrebându-mă de ce vreau eu să merg la TEDx? De ce? De ce? De ce? Mi-am spus că dacă n-o să-mi placă o să plec pur și simplu de acolo, fără să-mi pese de banii dați pe bilet. De obicei sunt extrem de entuziastă în astfel de situații, dar acum...
Era o coadă foarte lungă la intrare, care treptat mi-a dovedit cât de scurtă a fost la început. Oamenii erau îmbrăcați frumos, iar aerul de dimineață de toamnă îmi amintea de anii de facultate. Eram nerăbdătoare să văd cum e înăuntru, dar mă simțeam bine și așteptând. Nu eram anxioasă. Anxios este un termen pe care l-am (re)descoperit la TED. Anxiosul în relație este cel care întreabă „Mă mai iubești? Dar sigur mă iubești? Dar de ce nu m-ai sunat atunci?” etc etc. Se poate oare extinde acest comportament, de la relația de cuplu la relația părinte-copil? Cât de greu trebuie să fie pentru un copil să gestioneze un astfel de comportament! Ce să spun de un comportament evitativ?! Despre aceste tipuri comportamentale a vorbit unul dintre speakeri la TEDx.
Mi-am petrecut TED-ul cu o prietenă nouă și cu prietena ei. Ne-am așezat în față, pe al patrulea rând, în partea stângă. Sunt multe lucruri wow care s-au petrecut atât de discret... încât îmi vine să mă  întreb dacă au fost reale sau nu. Anyway, poate că am fost un pic anxioasă. Mă panichează băile acestea de mulțime pentru că deși întâlnesc/văd oameni cunoscuți niciodată nu știu ce să spun, cât să vorbesc în astfel de situații, cât să-i rețin. Uneori mă simt bine doar să stau și să privesc mulțimea. Alteori îmi vine să turui într-una pentru că altfel nu pot suporta tensiunea tăcerii. Dar, cel mai tare mă îngrozește gândul că s-ar putea să mă întâlnesc cu cineva care să nu mă vrea în preajmă, iar eu să-l rețin mai mult decât și-ar dori. Me. Me. Me. And me again! Too much useless thinking, I`ll change that!
În timp ce MC-ul prezenta evenimentul, mă gândeam cât de tare mi-ar fi plăcut să știe că cineva îi numără ă-urile. De fapt nu le număra nimeni (sau poate întreaga sală?), dar cred că ar fi scăpat de câteva dintre ele dacă ar fi știut de o astfel de regulă.
Ideas worth doing. Aceasta a fost ideea forță a evenimentului. Văzându-mă în fața atâtor oameni care au venit să vorbească 15 minute despre lucrurile care li se par lor importante nu puteam să nu mă întreb despre ce-aș fi vorbit eu dacă m-aș fi aflat pe scenă.
S-a pornit de la ideea că de-a lungul istoriei oamenii au făcut lucruri teribile luptând pentru propria familie. Și că istoria este magister vitae. Au urmat multe gânduri și idei, unele personale, altele științifice. Să spun că m-au transformat ar fi prea mult. Dar pot spune că m-au făcut să iau decizii. Discursul unui bărbat despre lacrimi m-a convins că trebuie să-mi spun povestea vieții și că trebuie să vorbesc la un moment dat despre marele secret din viața mea. Iar discursul despre dans a avut impactul cel mai puternic la nivel fizic. Atitudinea celei care vorbea m-a făcut să-mi îndrept spatele în timp ce o priveam și ascultam, minunându-mă în același timp de cât de mult contează felul în care ESTE cel care se află în fața mulțimilor. Do you want to be beautiful or you want to create beauty?
Dar cel mai tare m-a emoționat Cristina Flutur. Cristina Flutur a jucat în După dealuri și la Cannes, în 2012, a câștigat premiul pentru cel mai bun rol feminin. Știind toate acestea, în timp ce o ascultam vorbind despre cum mereu i s-a spus că nu poate fi actriță, intensitatea era maximă. Și, de fapt, chiar nu contează premiul! Ea ESTE actriță! Am abordat-o la sfârșitul evenimentului, am întrebat-o ce crede despre talent, și i-am spus că am văzut filmul și că mi-a plăcut foarte mult. Cum puteam eu să reproduc exact felul în care m-am simțit, cât de mult mi-a plăcut, ce profunzimi a trezit în mine? Așa că am spus doar că mi-a plăcut foarte mult. Suna gol și sec...
Ni s-a vorbit și despre Cluj și despre România și despre extraordinarele oportunități care zac sub nasul nostru (I agree!). Despre cum nu vine sfârșitul lumii dacă nu citești cărți în societatea de azi când există atâtea alte căi de exprimare și manifestare. Despre cum nu este vorba să fii mereu cel mai bun și să iei note maxime pentru că de fapt competiția o duci cu tine însuți. Întreaga sală a remarcat cuvântul  fulgarin, trezind zâmbete și murmur de fiecare dată când era folosit. Leneș. Fraier. Infantil. Un discurs cu expresii de pus pe cărți poștale: E altfel țara aici, la Cluj., Suntem toți în aceeași sâmbătă.. Iar afirmația unui alt speaker, Mereu va fi nevoie de sânge, mi s-a părut plină de substanță! Era un discurs despre avantajele sângelui creat în laborator, de către pasionați fără doctorate. Avem în sânge capacitatea de a ne reface. Mi-a plăcut teribil asta! Este loc (și nevoie!) în România de 400.000 de IMM-uri. Un pic despre discriminare. Look at the space. Love it, leave it or change it. Cum pot să mă simt în siguranță prin acțiunile mele?
Și acum partea hedonistă. Brioșele și biscuiții cu ciocolată! The best ever! Cu soțul meu am început să facem un top al celor mai bune chestii mâncate prin diverse locuri. Nu știu ce pește pe o barcă în Croația, cea mai bun pizza pe o străduță din Ljubliana. Și acum EU am mâncat cele mai bune brioșe și cei mai buni biscuiți cu ciocolată la TEDx Cluj.
Viața e frumoasă!

Milch, the Storyteller


luni, 28 octombrie 2013

Despre evenimentul de la Carturesti

Joi, de la ora 19, am fost la un eveniment unde 12 persoane au prezentat cărțile lor preferate. La început mi-a fost un pic groază ca nu cumva oamenii să fi pregătit discursuri având ca temă numai cărți motivaționale. Au fost doar două cărți motivaționale. Cu fiecare carte prezentată deveneam tot mai curioasă. Mi se părea că prezentările erau ca niște ferestre pe care oamenii aceia le deschideau spre sufletele lor. Toți 12 m-au făcut să înțeleg de ce au ales o anume carte și abia aștept să încep să le citesc! Dar nu promit să termin Peripețiile bravului soldat Svejk și nu știu dacă am să caut Crima din bibliotecă.
Sala destinată evenimentelor a fost plină! Atât de plină încât unele persoane au stat pe scări, pe perne. Cantr-o lojă de la teatru.
La sfârșit, persoanele din sală au fost invitate să prezinte la rândul lor o carte preferată. În descrierea evenimentului era menționat acest aspect, așa că m-am gândit vreo două zile la cartea pe care aș fi vrut eu să o prezint. Se numește Să nu mă părăsești, de Kazuo Ishiguro. Personajele cărții sunt niște tineri care știu că scopul lor pe lume este să doneze organe de la vreo 20 de ani, urmând să trăiască atâta vreme cât corpul lor rezistă. Deși aparent tristă, pentru mine cartea este un elogiu adus vieții. Acești copii știu că sunt clonele unor oameni de nimic - în general infractori sau oameni ai străzii. Nu se pot căsători, nu pot avea copii și ei cred că nici măcar nu pot iubi. Am considerat-o nespus de frumoasă tocmai pentru că nu se axează absolut deloc pe descrierea unei lumi sf cu roboți și clone. Cartea se dezvăluie în straturi. Sunt surprinse aspecte precum discriminarea, libertatea, căutarea identității și-a originilor. Este și despre iubire, și despre limite. Limitele care ne sunt impuse de mici, prin lucrurile care nu sunt spuse foarte clar, și care se strecoară în mintea noastră ca o probabilitate, probabilitate ce va duce mai târziu la o teamă din care nu vom mai putea ieși. Este o carte copleșitor de frumoasă. Mă gândeam la toate acestea, la ce și cum aș spune dacă aș fi în față, la cum m-aș descurca... mă gândeam dacă să ridic mâna sau nu. Nu vroiam să fiu prima... Când prima persoană a terminat prezentarea, a fost solicitată a doua, care, spre surpriza tuturor, s-a  oferit foarte repede. A treia la fel. Sau doar mi s-a părut mie că a fost rapid domnul acela, numai ca să mă scuz că n-am ridicat mâna?!
Ideea e că mai era timp pentru o singură prezentare, iar în fața mea, un băiat se pregătea să ridice mâna. Se uita în jur, se fâstâcea, vedeam clar cum se gândea dacă să prezinte sau nu cartea lui preferată.
Inima îmi bătea extrem de tare, trebuia doar să ridic mâna, așa, dintr-o dată! Daaar... mă simțeam ca atunci când eram mică și orcam pe bloc împreună cu prietena mea, când, privind  în jos de pe blocul cu opt etaje, simțeam diferența dintre a face sau a nu face un pas. Așa mă simțeam și acum, atât de concentrată pe acel pas încât nu l-am făcut. După un moment de liniște băiatul din fața mea s-a hotărât.

vineri, 25 octombrie 2013

In drum spre casă, după o zi la birou

Ieri am plecat mai repede de la birou. Aveam de trimis un plic în Canada, iar asta însemna să trec pe la poștă. Întotdeauna sunt stresată când merg la poștă, să spun paralizată de frică ar fi prea mult, dar neliniștită sunt categoric. Mai ales când ajung la oficiile pe care nu le cunosc foarte bine și de la care nu știu la ce să mă aștept. Și mi-e teamă de întrebări. Unele doamne mă întreabă ce am în plic, altele nu mă întreabă, unele îmi spun că nu se poate ceea ce altele spun că se poate. Mă simt întotdeauna ca la tablă, cu lecția neînvățată, când sunt în fața lor. De data aceasta nu a fost prea multă lume și doamna nu era curioasă de conținutul plicului meu. Am terminat repede!
Încă tensionată, m-am oprit să iau o sută de grame de castane. Nici acum nu știu exact dacă domnul îmi zâmbea pentru că sunt drăguță sau pur și simplu așa le zâmbea tuturor clienților. Pentru un bărbat care vindea castane (mi-e teamă să nu fie asta o judecată de doi bani, dar ce să fac dacă așa gândesc?) era extrem de luminos.
Dat fiind faptul că la poștă am terminat repede, mi-au rămas vreo cincisprezece minute până când sosea autobuzul. Am început să calculez dacă merita să-l aștept, dacă să nu iau un taxi etc. Asta mi-a amintit de personajul feminin din cartea În căutarea oii fantastice, scrisă de Murakami. În timp ce căutau cel mai rapid tren, ea se întreba ”ce vom face cu timpul care rămâne?” Mi-a plăcut acest pasaj atât de mult! M-am relaxat automat. Erau niște minute perfecte de stat la soare și mâncat castane. Evident, între timp trăgeam cu urechea la discuțiile celor din jur. Preferatele mele sunt discuțiile copiilor. Doi băieți de gimnaziu vorbeau despre cum un coleg de-a lor a filmat un profesor în timp ce cânta și a încărcat filmulețul pe youtube. Băiatului i s-a scăzut nota la purtare. La fel au pățit și cei care au dat like. Asta mi se pare o poveste magnifică! Nota scăzută la purtare din cauză că ai dat like!
Pe când am terminat castanele a venit și autobuzul. M-am așezat la geam, bucuroasă că mergeam de la un capăt la celălalt și puteam citi în voie. Mi-am dat repede seama că șoferul conducea prost. Pornea și oprea cu zgâlțâieli. Mă gândeam că numai o persoană care are permis (așa, ca mine) putea să-și dea seama. Mai târziu, am auzit doi bătrâni dicutând, destul de tare: ”Noh, vezi ce prost conduce? Noh uite cm face! Asta din cauză că nu știe să conducă. Noh uite!”.
Am coborât.
Îmi doresc multe astfel de zile. Cu soare, cu oameni și cu povești frumoase în preajmă!

Cu drag,
Milch, the Storyteller


miercuri, 23 octombrie 2013

BAL MASCAT la OPERA CLUJ


Eram în întârziere! Clar eram în întârziere - spectacolul de operă, BAL MASCAT, începea la 18.30, iar la 18.20 noi abia porneam de-acasă. Parcările din apropierea teatrului erau toate ocupate. Îmi imaginam ce nasol avea să fie să intrăm după ce spectacolul începuse.
- Dar oare ce-am făcut de ne-am lungit așa?
- Nu știu, am răspuns eu, derulând în minte evenimentele.
Chiar nu înțelegeam cum era posibil ca: să te speli pe dinți, să te piepteni, să iei niște haine pe tine (ok, rochia nu era călcată), apoi să te încalți, să iei haina și să închizi ușa, să dureze DOUĂZECI de minute. Deseori am această surpriză!
După ce-am găsit parcare, destul de aproape de teatru, mersul nostru devenise un fel de pasul uriașului, ALERT!
- Oh! Dar uite câți oameni mai sunt încă afară!
Ce ușurare să văd că erau alții mai întârziați. Mai degrabă o speranță că s-ar putea să nu fi început încă. Imaginea spectacolului început mă bântuia în continuare. Până când doamnele ne-au luat biletele și-am văzut oamenii. Nu începuse!
Era multă lume, un spectacol cu SALA PLINĂ! Întotdeauna mi-au plăcut spectacolele cu sala plină. Copii gălăgioși, tineri, oameni în vârstă, oameni frumoși, eleganți, pe care i-am putut studia în voie în pauze. Cel mai mult mi-au plăcut pantofii unei doamne de vreo 50 de ani. Erau negri, de lac, și aveau pe toc o broderie aurie. Și copiii care fugeau la Panemar în pauze să-și ia cornuri (am mers și noi să-mi iau apă, era extrem de cald înuntru, iar ochii mă usturau de sete).
Dupa ce am văzut Traviata acum câțiva ani, când costumele și decorul au cam lăsat de dorit, de data aceasta îmi era un pic groază de ce avea să urmeze. Acest spectacol era practic un cadou pentru soțul meu, de ziua lui. Îmi doream să fie unul reușit.
Când cortina s-a ridicat, imediat ce am văzut costumele și decorul, am știut că totul avea să fie MINUNAT! Așa a și fost!
În pauze m-am holbat (cât am putut de discret) la oameni, la hainele lor. Mi-a plăcut mult o rochie neagră, din lână, cu maci roșii. Și muuulte alte rochițe. Și mi-a plăcut să fim acolo, printre acei oameni frumoși, cu toții formând publicul. Și mi-a plăcut un grup de doamne în vârstă, foarte cochete, dintre care una spunea ”- Să-mi faceți statuie că v-am obligat să veniți!
Ne-am întors în sală, curioși de cum avea să o sfeclească Riccardo. Pentru că Riccardo o iubea pe Amelia, soția lui Renato, cel mai bun prieten al său și secretar. Iar Renato aflase că ei se iubeau. Dar Amelia era nepătată și pură și cerea milă. Doamna din stânga mea purta o brățară din pietre verzi, cu care se juca, iar eu mă străduiam să ascult opera și nu sunetul făcut de acele pietre. Asta după ce telefonul îi vibrase, ecranul luminase, ea RĂSPUNSE și spuse în ȘOAPTĂ că nu poate vorbi. Era o femeie drăguță, la vreo 40 de ani, pe care n-aș fi crezut-o capabilă de așa atrocitate. Am privit brusc spre mâna ei, de două ori, și abia după o vreme s-a oprit din clipocitul pietrelor de jad. Evident că mi-a trecut prin minte s-o rog amabil să înceteze.
Preferata mea din spectacol a fost Daniela Tricu. Ea a interpreat rolul pajului Oscar. Am avut grijă să aplaud mai vârtos când a apărut la final și să strig ”bravo”.
Decorul... vai... mi-a plăcut atât de mult! Un joc de lumini și umbre creat de niște lămpi splendide pe panouri uriașe din lemn masiv. Foarte frumos! Și costumele, culori vii, broderii, damascuri, materiale strălucitoare, broșe, ace de păr... O splendoare!
Privindu-i pe soliști am avut o revelație. Ce minunat este să ai un dar (vocea de exemplu) și să-l poți oferi oamenilor. Sună a clișeu, dar în seara aceasta chiar am înțeles ce înseamnă să fii un canal prin care se transmite, ce dedublare se petrece pe scenă!
Am ieșit calculând numărul de persoane implicate, numărul locurilor din sală, ne-am minunat cu privire la câtă muncă implică un astfel de spectacol. Ne speriau doar numărul soliștilor și orchestra, dar dacă vorbeam și despre costume, machiaj, decor etc mă lua cu amețeli. Acasă, în timp ce mâncam tort, ne-am făcut promisiuni despre cum vom merge noi la teatru sau la operă cel puțin o dată pe lună.

Milch, the Storyteller.

luni, 1 iulie 2013

Not wrong

Bun. Mi-e foarte clar ca imi place cum se comunica azi. Stiu instant ce muzica asculta prietenii mei, stiu  cine ce citeste.

Si da! Cartile, cartile sunt dragostea mea! Old and new. Cartile.

Si da! Chiar ma bucur sa traiesc AZI cand pot sa invat in orice moment orice vreau sa invat!

Mi-am regasit motivatia in Persepolis, Mariane Satrapi



marți, 25 iunie 2013

Vocea mea

Si totusi, trebuie sa-mi ascult VOCEA. VOCEA din mine este cea care stie TOTUL. Trebuie doar sa am grija sa pastrez curati receptorii si canalele.

duminică, 23 iunie 2013

Panica

Paduri intunecate, urme de labe pe pietre, o liniste exagerata, ca un vid, stanci abrupte si goale, toate astea m-au cam panicat ieri la munte. M-au panicat atat de tare incat am hotarat sa ne oprim si sa ne intoarcem de pe traseu.

Bine, ca era si foarte innorat si urma sa vina tura doi de ploaie.

Ma intreb daca erau in aer substante care ma faceau sa simt acea panica si sa fiu in alerta? Era instinctul meu? Ce era?

Ma gandesc si la oamenii preistorici, cat de curajosi si de nebuni trebuie sa fi fost sa mearga si sa infrunte bestiile pentru a putea supravietui.

Umbre si miscare

Cand vantul misca frunzele...

I could stay and watch that for hours.

Dilema

Ipoteza 1: oamenii aleg sa sufere pentru ca astfel au o viata mai palpitanta.

De ce oare cand vad ca anumite comportamente nu aduc decat suferinta oamenii persista in a le manifesta?
Ma uit si ma minunez si nu inteleg de ce nu facem ceea ce stim ca avem de facut?

Concluzia poate fi ipoteza de mai sus, desi stiu foarte bine inca una, pe care nu-mi place sa o exprim, dar, totusi,  o voi exprima:

Ipoteza 2: oamenii sufera pentru ca sunt prosti (definesc prostia ca: repetare a aceleiasi actiuni, cu aceleasi rezultate si consecinte de n ori, prostul fiind mereu luat prin surprindere de neprevazut).

duminică, 19 mai 2013

Oare sunt bolnava?

Ma intreb daca este ceva in neregula cu mine...
Imi doresc doar sa stau acasa, in gradina, sa citesc, sa ma plimb cu bicicleta, sa mai scriu cate ceva...

Mereu dupa bai de multime si de oameni ma simt cumva epuizata si am nevoie de liniste.

Oh... sunt oare anti-sociala si singuratica? Si daca da cum voi reusi sa impac asta cu tot ce-mi doresc eu sa fac?

duminică, 14 aprilie 2013

Refuzul

Ce magie atunci cand esti dispus sa mergi mai departe cu un proiect si daca nu primesti finantarea pentru el.
Este magia refuzului.
Si descoperirea a ceea ce doresti cu adevarat indiferent de ce s-ar intampla.

Si nu, nu imbrac in roz si in frumos nemultumiri. Pur si simplu asta simt. Ma simt libera. Fac tot ce tine de mine. Uneori puterile chiar ne sunt limitate (de cunostinte, de societate, de viata). Accept asta.

Pana cand devin invincibila si pana cand nu voi intalni insuccesul continui cu tot ce pot. Atunci, candva, voi fi all mighty.

Poate atunci nu voi mai fi aici.

Pana atunci ma bucur de tot si vad ca este apa in pahar.

miercuri, 10 aprilie 2013

Zbor

Sunt momente cand zbor libera si sufletu-mi e ca un copil lipsit de griji. Zboara odata cu ziua, cu noaptea, cu lunile, cu timpul prezent.

Sunt momente cand ma las prostita in hatisuri si uit de libertatea mea. Atunci nu-mi place de mine pentru ca dau ascultare tuturor celor care stiu teoretic despre cum ar trebui sa fie lucrurile. Celor care vorbesc despre perefectiunea zborului liber. Ii ascult vorbind despre zborul liber si nu mai stiu cum sa zbor.

De-am fi cu totii in stoluri de libertate
Si de-am vorbi in zbor despre zbor.


Mirare

Azi am infruntat ploaia. Din nou!
Am iesit sa plantam ceapa si salata si spanacul. De prea multa vreme asteapta ele. Si noi.

De fiecare data cand pun o samanta in pamant ma minunez si mai ales ma indoiesc. Chiar mi-e greu sa cred ca din acea graunta uscata va iesi o planta pe care o vom putea manca. Dar chiar asa se intampla. Adica anul trecut asa a fost. Anul acesta vom vedea daca aceleasi reguli guverneaza lumea si plantele cresc de-adevaratelea din semintele plantate.




vineri, 5 aprilie 2013

Ciresul de hartie

Un cires inflorit s-a rasturnat intr-o cutie. De fapt Creatorul lui il turnase acolo pentru ca n-avea vreme sa-l termine. Nu stia ca din cauza lui Primavara n-avea sa vina. Caci Primavara astepta sa fie terminat ciresul inflorit in casa Creatorului din Lumea Hartiei. Si pana cand ciresul de hartie nu se nastea in casa Creatorului din Lumea Hartiei, nici Primavara nu venea. Asa era legea. Dar legea era mister ce trebuia dezlegat. Cand misterul avea sa fie dezlegat si Primavara avea sa vina.

O poezie fara rima

Secretul

Am hotarat sa infrunt ploaia
De fapt s-o las sa ma mangaie.
Mi-ar fi placut sa stiu daca era adevarata
Sau daca era stoarsa din nori
De cei intunecati,
De cei ce vegheaza cu-n singur ochi.

Cate-as fi facut de n-ar fi fost ploaia?
Cate raze-as fi adunat?
Si cati munti as fi urcat?
Si cat cer proaspat mi-ar fi umplut plamanii?!

Da nu-i deloc tarziu.
Caci de-acum stiu secretul.
Sa fac ce vreau, cand vreau
Ca si cand ploaia n-ar conta!

Sunt vindecata

Un miracol s-a produs. Sunt vindecata.
Nici macar n-am fost bolnava. Boala mea fusese o inchipuire! Ce bine! Ce bine sa ma regasesc pe mine, cea dintotdeauna. Nu, nu era niciun fel de stare datorata hormonilor ce distrug psihicul femeilor intr-o perioda a lunii. Era deconectarea. De 9 saptamani n-am iesit din Cluj. Am stat aici, ca-ntr-o fortareata.

Acum m-am vindecat pentru ca m-am reconectat. Wild nature is my church.

vineri, 29 martie 2013

Astept vindecarea

Astept vindecarea. Vindecarea de frica mea, de mine insami, balaurul propriu care ma devoreaza uneori si pe care trebuie sa-l inving de fiecare data.
Astept sa ma abandonez, sa fiu libera si sa nu mai ingradesc ce simt, ce spun, ce scriu gandindu-ma la ce cred ceilalti. Sper ca acea zi sa vina cat mai repede (odata cu primavara mult asteptata).

Dar cum pot sa ma controlez foarte bine pentru a-mi duce munca la capat si in acelasi timp sa ma abandonez cu nepasare ritmului pentru a crea din interiorul meu adevarat si autentic?

joi, 28 martie 2013

Spre

Daca te aflai pe tarm puteai vedea in larg o puzderie de vapoare, mici si mari, in diferite culori. Daca te aflai in larg, pe unul dintre aceste vapoare, privind spre tarm puteai vedea un tarm si din loc in loc niste rauri ce te puteau inghiti. Daca te aflai intr-un avion puteai sa vezi... totul.
Cei din larg isi doreau sa gaseasca un rau care sa-i inghita. Cei de pe rau isi doreau sa poata iesi de acolo ca sa fuga din nou in larg si din larg spre un alt fluviu si spre alte rauri.
Erau unii care nu stiau nimic despre fluvii. Erau altii care navigau spre un fluviu anume cu viteza maxima. Mai erau si dintre cei care doar sperau sa recunoasca fluviul pe care vroiau sa intre atunci cand aveau sa-l vada.

M.O.

- Primiti cu colindul?
Asta mi-a venit sa spun in loc de Buna seara, pe cand imi scuturam picioarele de zapada intr-un martie 27, la usa doamnei M.O.. Zapada continua sa cada nebuna, zaluda, ratacita, ca-ntr-o zi de Craciun, numai ca ne pregateam de Paste.
Doamna M.O. este o Doamna.