În pauză am ieșit să luăm o gură de aer proaspăt, m-am sprijinit de pereții vișinii acoperiți cu tapet satinat, dându-mi imediat seama cât de ne-lady pot fi, cu rochie, rezemând un perete. M-am gândit la doamna cu păr alb, aranjată ca o femeie ”cum se cade”, pe care am pândit-o când m-am ridicat, ca să știu cu cine am schimbat câteva vorbe. Clar ea nu ar fi rezemat peretele. O doamnă nu face așa ceva. Mi-am îndreptat spatele, și-am discutat cu T. despre o împrejurare asemănătoare în care rolurile erau inversate față de această situație.
Eram la o prezentare, unde publicul îi urmărea pe cei care vorbeau în față, având ocazia să pună întrebări în momente date. Lângă mine stăteau o tipă și un tip, fata vorbindu-i în ureche colegului ei pe tot parcursul prezentării. După pauză, am sperat că se va opri, dar parcă era și mai inspirată, abia scotea vorbitorul câteva cuvinte că ea începea o întreagă expunere în urechea băiatului. Mă deranja. Pur și simplu mă deranja. I-am spus: ”De ce ai venit aici dacă nu asculți?” ”Dar ascult” mi-a răspuns ea. ”Cum asculți când vorbești în continuu încă de la început?” A urmat o atmosferă tensionată, fata stătea de parcă avea ghimpi în coaste, eu eram roșie și mă întrebam dacă am procedat bine (după mine, oricum aș fi făcut tot nu ar fi fost bine). Puțin mai târziu s-au mutat în colțul opus, la câteva scaune depărtare, și-au continuat în același ritm.
Noi ne-am întors în sală, ne-am reluat locurile, eu deranjând-o pe doamna bătrână care avea și cârjă medicală, și mi-am scos telefonul să-l butonez până la reînceperea spectacolului.
Apoi am auzit-o pe doamna din spatele meu discutând cu colega ei despre gimnastica mâinilor mele din actul I, cum ea înțelege, dar nici chiar așa. Fata încerca să o potolească, vocea doamnei cu părul alb părând intenționat ridicată. M-am răsucit brusc în spate, spunând ”E în regulă, am înțeles din prima ideea.” Și i-am zâbit (poate fals? nici măcar eu n-aș ști să spun precis). M-am întors în față, și-apoi mi-a mai venit o idee ”Și cred că s-a văzut că am înțeles mesajul dumneavoatră.” ”Da, categoric.”
Fericirea s-a revărsat asupra mea. Cum să va explic? Pentru mine doamna aceea fusese o Doamnă care a avut dreptate, și care mi-a dat o lecție cu privire la comportamentul meu. Dar, comentariile ei, spuse cu o voce prea ridicată, absolut inutile dat fiind rezultatul observațiilor inițiale, au transformat-o într-o simplă doamnă. I-ar eu m-am simțit ca-ntr-un joc de strategie, cu o mișcare greșită servită pe tavă.
Apoi am auzit-o făcând observații cu privire la agrafele și elasticele ”de baie” pe care femeile le purtau la teatru. Mi-am închipui că mă întorc și o întreb dacă perlele ei false sunt mai potrivite? Sau dacă e de părere că lumea ar fi mai BUNĂ dacă oamenii n-ar mai purta la teatru agrafe și elastice de păr?
În timpul actului II atmosfera a fost mult mai dinamică, vecina mea de scaun a aplaudat și NU a mai ațipit. Mă gândeam, privind spectacolul, să o întreb pe doamna cu părul alb, dacă partea posterioară a balerinilor, acoperită de niște colanți extrem de mulați, nu o deranjează cumva. Există în noi un ceva care nu ne lasă să facem anumite lucruri, îi mulțumesc acelui ceva că m-a făcut să stau ”cum se cade” în primul act, dar nu știu dacă-i mulțumesc și pentru că m-a făcut să stau locului și să țin pentru mine întrebările acelea.
Aventura acestui spectacol s-a încheiat cu sesiune de râs în hohote în drum spre casă. Nu vreau să expun aici ce-a spus T. Și nici câte ne-am mai închipuit.
Iar în toată această poveste am interacționat și cu vecina mea de scaun, aflând mai multe decât aș fi vrut să știu! Asta mâine.
Închei, cu gândul la niște ziduri din agrafe și elastice de păr, întrebându-mă din ce sunt făcute zidurile create de mintea mea?
Întotdeauna mă bucur de comentarii,
Milch,
the Storyteller
joi, 19 decembrie 2013
miercuri, 18 decembrie 2013
Spargatorul de nuci - primul act
Am reușit, în sfârșit, să vedem spectacolul de balet SPĂRGĂTORUL DE NUCI la Teatrul din Cluj. S-au întâmplat atât de multe în cele două ore de spectacol, încât am tras concluzia că ceea ce s-a petrecut în realitate a fost mult mai palpitant decât ceea ce s-a petrecut pe scenă. Evident, expresia viața bate filmul, am inventat-o noi. (!) Singurele locuri cât de cât apropiate, pe care le-am mai găsit, au fost în capătul a două rânduri, urmând ca unul dintre noi să stea în față, iar celălalt în spate. Această situație ne-a dus într-o poveste extrem de amuzantă!
Speram că vom putea inversa cumva locurile cu persoana care urma să stea în dreapta mea, unde era un singur loc liber, chiar în capătul rândului, și îmi închipuiam că va fi ocupat de o persoană singură. Ei bine, colega mea de scaun a fost o doamnă foarte învârstă, care mirosea extrem de tare a tutun, cu o tuse specifică fumătorilor, însoțită de nepotul ei, un băiat de maxim 30 de ani, care i-a explicat grijuliu că el urmează să stea pe locul din spatele ei, că va fi acolo, că dacă are nevoie de ceva să-i spună.
Primul act a fost atât de interesant încât doamna ațipea, fiind trezită din când în când, întâmplător sau nu, de cotul meu. Aflându-mă într-o stare ciudată - nu reușeam să intru în atmosfera spectacolului, mă deranja teribil un cap imens ce se afla mai în față, nu am putut inversa locurile etc - am început să mă bâțâi ca un copil: m-am sprijinit cu coatele de spătarul scaunului din față (al unei fetițe care nu stătea acolo), apoi mi-am ținut obrazul cu pumnul, apoi mi-am pus bărbia pe spătar și așa mai departe, ca o lady ce sunt. După o vreme, o doamnă din spate m-a bătut pe umăr și mi-a spus să stau ”cum se cade”. Now that was something! I-am spus că nici eu nu văd ”Găsiți-vă un culoar” mi-a spus, încercând să-mi explice cât mai pe scurt cum să nu-mi mai întind coatele peste tot.
Obrajii îmi ardeau, bătăile inimii parcă s-au accelerat și-mi închipuiam cum ar fi fost să-i fac în ciudă și să nu stau locului. Îmi spuneam că n-o s-o ascult, îmi era ciudă pe ea, și pe mine în același timp. Dar am stat drept până la sfârșitul primului act, deși toată ființa mea se împotrivea în timp ce-n minte ploua cu scenarii.
Am fost mândră de mine abia după începutul celui de-al doilea act. Vă spun mâine continuarea!
Milch,
the Storyteller
Speram că vom putea inversa cumva locurile cu persoana care urma să stea în dreapta mea, unde era un singur loc liber, chiar în capătul rândului, și îmi închipuiam că va fi ocupat de o persoană singură. Ei bine, colega mea de scaun a fost o doamnă foarte învârstă, care mirosea extrem de tare a tutun, cu o tuse specifică fumătorilor, însoțită de nepotul ei, un băiat de maxim 30 de ani, care i-a explicat grijuliu că el urmează să stea pe locul din spatele ei, că va fi acolo, că dacă are nevoie de ceva să-i spună.
Primul act a fost atât de interesant încât doamna ațipea, fiind trezită din când în când, întâmplător sau nu, de cotul meu. Aflându-mă într-o stare ciudată - nu reușeam să intru în atmosfera spectacolului, mă deranja teribil un cap imens ce se afla mai în față, nu am putut inversa locurile etc - am început să mă bâțâi ca un copil: m-am sprijinit cu coatele de spătarul scaunului din față (al unei fetițe care nu stătea acolo), apoi mi-am ținut obrazul cu pumnul, apoi mi-am pus bărbia pe spătar și așa mai departe, ca o lady ce sunt. După o vreme, o doamnă din spate m-a bătut pe umăr și mi-a spus să stau ”cum se cade”. Now that was something! I-am spus că nici eu nu văd ”Găsiți-vă un culoar” mi-a spus, încercând să-mi explice cât mai pe scurt cum să nu-mi mai întind coatele peste tot.
Obrajii îmi ardeau, bătăile inimii parcă s-au accelerat și-mi închipuiam cum ar fi fost să-i fac în ciudă și să nu stau locului. Îmi spuneam că n-o s-o ascult, îmi era ciudă pe ea, și pe mine în același timp. Dar am stat drept până la sfârșitul primului act, deși toată ființa mea se împotrivea în timp ce-n minte ploua cu scenarii.
Am fost mândră de mine abia după începutul celui de-al doilea act. Vă spun mâine continuarea!
Milch,
the Storyteller
luni, 16 decembrie 2013
Carne de tun
In week-end am fost la părinții mei, care de câțiva ani, s-au mutat la țară. De fiecare dată când ajungem acolo intrăm într-un fel de transă, timpul parcă se dilată, ne ajunge și încă mai rămâne, aerul e proaspăt, satul fiind departe de șosele și de căi ferate. Însă, de fiecare dată când ne întoarcem de acolo ne întrebăm de ce și pentru ce ne agităm noi atât de mult la oraș?
Dar eu IUBESC orașul în timp ce IUBESC și viața de acolo! Și IUBESC Clujul, pentru că dacă n-aș sta într-un oraș ca și Clujul, cu clădiri colorate, cu broderii și balcoane frumoase, cu TIFF și cu Piața Muzeului și cu Eroilor, și cu Panemar, aș pleca din țară! Asta e teoria mea. Asta spun de fiecare dată când mă întorc acasă (fie că vin de la Berlin fie că vin din București): Clujul este perfect! Cultural, universitar, aproape de munți și de păduri, și de sălbăticia satelor.
De ce carne de tun? Dincolo de această frumusețe feerică care-ți încarcă bateriile, satele ascund niște povești extrem de triste, pe care, spre deosebire de oraș, care le ascunde în spatele multului, satul le dezgolește plin de nepăsare. Uneori refuz să mă gândesc la ele, așa cum după un alt week-end am refuzat să scriu despre băiatul al cărui tată e ciurdar și nu-l dă într-a cincea la școală pentru că trebuie să-l ajute cu vitele, că n-are ce face.
Povestea proaspătă, la care încă mă gândesc, are ca personaje principale câțiva copii. Mai exact 4. Cel mai mare este de 7 ani și cel mai mic de 9 luni. Mama lor are 23 de ani. Unul dintre copii este trecut pe numele unui rrom (așa e corect acum?), deoarece intenționau să-l vândă în Germania, dar n-au reușit să obțină decât un ajutor lunar de vreo 2000 de lei. Acum mama este singură cu acești copii, tatăl copiilor e plecat în Irlanda, iar ea nu are ce să le dea să mănânce. Și nu, să nu cumva să îndrăzniți să vă gândiți că de ce nu o ajută oamenii din sat! Pentru că oamenii din sat își plantează legume în grădină, se trudesc și ei cum pot să aibă ce le trebuie, sunt răutăcioși și invidioși, alteori de treabă și numai curioși, dar NU pot să aibă grijă de această familie (nu sunt rromi). Acum dilema este ce să facă ei cu acești copii pe care i-au lansat în lume? I-ar duce la casa de copii, dar mama are nevoie de acordul tatălui, care evident, nu este de acord, pentru că din alte surse se aude că ar intenționa să-i ducă la cerșit și pe ea la produs dincolo. Ce m-a șocat cel mai tare a fost răspunsul ei la întrebarea ”Ce le-ai dat să mânce?”. ”Cartofi pai.” Deci, ei au umblat pe câmp în căutarea unor cartofi rămași printre zbruși, și cu ultimii cartofi pe care ea spune că-i mai avea ce s-a gândit să facă?! Cartofi prăjiți! Minunat!
Situațiile de genul acesta creează haos în mintea mea, emit judecăți care nu știu dacă sunt îndreptățite, am senzații de neputință, de frustrare, de necaz, apoi vreau să salvez lumea și așa mai departe.
Am pregătit această poveste acum o lună, dar n-am reușit să o duc până la capăt. Imaginea unor copii urlând de foame, stând în frig și multe alte descrieri detaliate din gura celor care au văzut, mă copleșesc. Chiar nu cred că o cutie de pantofi împachetată frumos ar putea schimba lumea, mi se pare doar o păcăleală, ca să ne simțim noi mai bine. Nu mă simt mai bine nici scriind această poveste, mă simt aiurea că așa ceva se petrece în preajma mea.
Între timp, tatăl s-a întors din străinătate și este indignat/ofensat că oamenii din sat au chemat poliția cu gândul de a lua copiii și de a-i trimite la orfelinatul din satul vecin, de care se ocupă o ”preuteasă”.
I wish, I wish...
Dar eu IUBESC orașul în timp ce IUBESC și viața de acolo! Și IUBESC Clujul, pentru că dacă n-aș sta într-un oraș ca și Clujul, cu clădiri colorate, cu broderii și balcoane frumoase, cu TIFF și cu Piața Muzeului și cu Eroilor, și cu Panemar, aș pleca din țară! Asta e teoria mea. Asta spun de fiecare dată când mă întorc acasă (fie că vin de la Berlin fie că vin din București): Clujul este perfect! Cultural, universitar, aproape de munți și de păduri, și de sălbăticia satelor.
De ce carne de tun? Dincolo de această frumusețe feerică care-ți încarcă bateriile, satele ascund niște povești extrem de triste, pe care, spre deosebire de oraș, care le ascunde în spatele multului, satul le dezgolește plin de nepăsare. Uneori refuz să mă gândesc la ele, așa cum după un alt week-end am refuzat să scriu despre băiatul al cărui tată e ciurdar și nu-l dă într-a cincea la școală pentru că trebuie să-l ajute cu vitele, că n-are ce face.
Povestea proaspătă, la care încă mă gândesc, are ca personaje principale câțiva copii. Mai exact 4. Cel mai mare este de 7 ani și cel mai mic de 9 luni. Mama lor are 23 de ani. Unul dintre copii este trecut pe numele unui rrom (așa e corect acum?), deoarece intenționau să-l vândă în Germania, dar n-au reușit să obțină decât un ajutor lunar de vreo 2000 de lei. Acum mama este singură cu acești copii, tatăl copiilor e plecat în Irlanda, iar ea nu are ce să le dea să mănânce. Și nu, să nu cumva să îndrăzniți să vă gândiți că de ce nu o ajută oamenii din sat! Pentru că oamenii din sat își plantează legume în grădină, se trudesc și ei cum pot să aibă ce le trebuie, sunt răutăcioși și invidioși, alteori de treabă și numai curioși, dar NU pot să aibă grijă de această familie (nu sunt rromi). Acum dilema este ce să facă ei cu acești copii pe care i-au lansat în lume? I-ar duce la casa de copii, dar mama are nevoie de acordul tatălui, care evident, nu este de acord, pentru că din alte surse se aude că ar intenționa să-i ducă la cerșit și pe ea la produs dincolo. Ce m-a șocat cel mai tare a fost răspunsul ei la întrebarea ”Ce le-ai dat să mânce?”. ”Cartofi pai.” Deci, ei au umblat pe câmp în căutarea unor cartofi rămași printre zbruși, și cu ultimii cartofi pe care ea spune că-i mai avea ce s-a gândit să facă?! Cartofi prăjiți! Minunat!
Situațiile de genul acesta creează haos în mintea mea, emit judecăți care nu știu dacă sunt îndreptățite, am senzații de neputință, de frustrare, de necaz, apoi vreau să salvez lumea și așa mai departe.
Am pregătit această poveste acum o lună, dar n-am reușit să o duc până la capăt. Imaginea unor copii urlând de foame, stând în frig și multe alte descrieri detaliate din gura celor care au văzut, mă copleșesc. Chiar nu cred că o cutie de pantofi împachetată frumos ar putea schimba lumea, mi se pare doar o păcăleală, ca să ne simțim noi mai bine. Nu mă simt mai bine nici scriind această poveste, mă simt aiurea că așa ceva se petrece în preajma mea.
Între timp, tatăl s-a întors din străinătate și este indignat/ofensat că oamenii din sat au chemat poliția cu gândul de a lua copiii și de a-i trimite la orfelinatul din satul vecin, de care se ocupă o ”preuteasă”.
I wish, I wish...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)