Am reușit, în sfârșit, să vedem spectacolul de balet SPĂRGĂTORUL DE NUCI la Teatrul din Cluj. S-au întâmplat atât de multe în cele două ore de spectacol, încât am tras concluzia că ceea ce s-a petrecut în realitate a fost mult mai palpitant decât ceea ce s-a petrecut pe scenă. Evident, expresia viața bate filmul, am inventat-o noi. (!) Singurele locuri cât de cât apropiate, pe care le-am mai găsit, au fost în capătul a două rânduri, urmând ca unul dintre noi să stea în față, iar celălalt în spate. Această situație ne-a dus într-o poveste extrem de amuzantă!
Speram că vom putea inversa cumva locurile cu persoana care urma să stea în dreapta mea, unde era un singur loc liber, chiar în capătul rândului, și îmi închipuiam că va fi ocupat de o persoană singură. Ei bine, colega mea de scaun a fost o doamnă foarte învârstă, care mirosea extrem de tare a tutun, cu o tuse specifică fumătorilor, însoțită de nepotul ei, un băiat de maxim 30 de ani, care i-a explicat grijuliu că el urmează să stea pe locul din spatele ei, că va fi acolo, că dacă are nevoie de ceva să-i spună.
Primul act a fost atât de interesant încât doamna ațipea, fiind trezită din când în când, întâmplător sau nu, de cotul meu. Aflându-mă într-o stare ciudată - nu reușeam să intru în atmosfera spectacolului, mă deranja teribil un cap imens ce se afla mai în față, nu am putut inversa locurile etc - am început să mă bâțâi ca un copil: m-am sprijinit cu coatele de spătarul scaunului din față (al unei fetițe care nu stătea acolo), apoi mi-am ținut obrazul cu pumnul, apoi mi-am pus bărbia pe spătar și așa mai departe, ca o lady ce sunt. După o vreme, o doamnă din spate m-a bătut pe umăr și mi-a spus să stau ”cum se cade”. Now that was something! I-am spus că nici eu nu văd ”Găsiți-vă un culoar” mi-a spus, încercând să-mi explice cât mai pe scurt cum să nu-mi mai întind coatele peste tot.
Obrajii îmi ardeau, bătăile inimii parcă s-au accelerat și-mi închipuiam cum ar fi fost să-i fac în ciudă și să nu stau locului. Îmi spuneam că n-o s-o ascult, îmi era ciudă pe ea, și pe mine în același timp. Dar am stat drept până la sfârșitul primului act, deși toată ființa mea se împotrivea în timp ce-n minte ploua cu scenarii.
Am fost mândră de mine abia după începutul celui de-al doilea act. Vă spun mâine continuarea!
Milch,
the Storyteller
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu