Despre evenimentul de la Carturesti

Joi, de la ora 19, am fost la un eveniment unde 12 persoane au prezentat cărțile lor preferate. La început mi-a fost un pic groază ca nu cumva oamenii să fi pregătit discursuri având ca temă numai cărți motivaționale. Au fost doar două cărți motivaționale. Cu fiecare carte prezentată deveneam tot mai curioasă. Mi se părea că prezentările erau ca niște ferestre pe care oamenii aceia le deschideau spre sufletele lor. Toți 12 m-au făcut să înțeleg de ce au ales o anume carte și abia aștept să încep să le citesc! Dar nu promit să termin Peripețiile bravului soldat Svejk și nu știu dacă am să caut Crima din bibliotecă.
Sala destinată evenimentelor a fost plină! Atât de plină încât unele persoane au stat pe scări, pe perne. Cantr-o lojă de la teatru.
La sfârșit, persoanele din sală au fost invitate să prezinte la rândul lor o carte preferată. În descrierea evenimentului era menționat acest aspect, așa că m-am gândit vreo două zile la cartea pe care aș fi vrut eu să o prezint. Se numește Să nu mă părăsești, de Kazuo Ishiguro. Personajele cărții sunt niște tineri care știu că scopul lor pe lume este să doneze organe de la vreo 20 de ani, urmând să trăiască atâta vreme cât corpul lor rezistă. Deși aparent tristă, pentru mine cartea este un elogiu adus vieții. Acești copii știu că sunt clonele unor oameni de nimic - în general infractori sau oameni ai străzii. Nu se pot căsători, nu pot avea copii și ei cred că nici măcar nu pot iubi. Am considerat-o nespus de frumoasă tocmai pentru că nu se axează absolut deloc pe descrierea unei lumi sf cu roboți și clone. Cartea se dezvăluie în straturi. Sunt surprinse aspecte precum discriminarea, libertatea, căutarea identității și-a originilor. Este și despre iubire, și despre limite. Limitele care ne sunt impuse de mici, prin lucrurile care nu sunt spuse foarte clar, și care se strecoară în mintea noastră ca o probabilitate, probabilitate ce va duce mai târziu la o teamă din care nu vom mai putea ieși. Este o carte copleșitor de frumoasă. Mă gândeam la toate acestea, la ce și cum aș spune dacă aș fi în față, la cum m-aș descurca... mă gândeam dacă să ridic mâna sau nu. Nu vroiam să fiu prima... Când prima persoană a terminat prezentarea, a fost solicitată a doua, care, spre surpriza tuturor, s-a  oferit foarte repede. A treia la fel. Sau doar mi s-a părut mie că a fost rapid domnul acela, numai ca să mă scuz că n-am ridicat mâna?!
Ideea e că mai era timp pentru o singură prezentare, iar în fața mea, un băiat se pregătea să ridice mâna. Se uita în jur, se fâstâcea, vedeam clar cum se gândea dacă să prezinte sau nu cartea lui preferată.
Inima îmi bătea extrem de tare, trebuia doar să ridic mâna, așa, dintr-o dată! Daaar... mă simțeam ca atunci când eram mică și orcam pe bloc împreună cu prietena mea, când, privind  în jos de pe blocul cu opt etaje, simțeam diferența dintre a face sau a nu face un pas. Așa mă simțeam și acum, atât de concentrată pe acel pas încât nu l-am făcut. După un moment de liniște băiatul din fața mea s-a hotărât.

In drum spre casă, după o zi la birou

Ieri am plecat mai repede de la birou. Aveam de trimis un plic în Canada, iar asta însemna să trec pe la poștă. Întotdeauna sunt stresată când merg la poștă, să spun paralizată de frică ar fi prea mult, dar neliniștită sunt categoric. Mai ales când ajung la oficiile pe care nu le cunosc foarte bine și de la care nu știu la ce să mă aștept. Și mi-e teamă de întrebări. Unele doamne mă întreabă ce am în plic, altele nu mă întreabă, unele îmi spun că nu se poate ceea ce altele spun că se poate. Mă simt întotdeauna ca la tablă, cu lecția neînvățată, când sunt în fața lor. De data aceasta nu a fost prea multă lume și doamna nu era curioasă de conținutul plicului meu. Am terminat repede!
Încă tensionată, m-am oprit să iau o sută de grame de castane. Nici acum nu știu exact dacă domnul îmi zâmbea pentru că sunt drăguță sau pur și simplu așa le zâmbea tuturor clienților. Pentru un bărbat care vindea castane (mi-e teamă să nu fie asta o judecată de doi bani, dar ce să fac dacă așa gândesc?) era extrem de luminos.
Dat fiind faptul că la poștă am terminat repede, mi-au rămas vreo cincisprezece minute până când sosea autobuzul. Am început să calculez dacă merita să-l aștept, dacă să nu iau un taxi etc. Asta mi-a amintit de personajul feminin din cartea În căutarea oii fantastice, scrisă de Murakami. În timp ce căutau cel mai rapid tren, ea se întreba ”ce vom face cu timpul care rămâne?” Mi-a plăcut acest pasaj atât de mult! M-am relaxat automat. Erau niște minute perfecte de stat la soare și mâncat castane. Evident, între timp trăgeam cu urechea la discuțiile celor din jur. Preferatele mele sunt discuțiile copiilor. Doi băieți de gimnaziu vorbeau despre cum un coleg de-a lor a filmat un profesor în timp ce cânta și a încărcat filmulețul pe youtube. Băiatului i s-a scăzut nota la purtare. La fel au pățit și cei care au dat like. Asta mi se pare o poveste magnifică! Nota scăzută la purtare din cauză că ai dat like!
Pe când am terminat castanele a venit și autobuzul. M-am așezat la geam, bucuroasă că mergeam de la un capăt la celălalt și puteam citi în voie. Mi-am dat repede seama că șoferul conducea prost. Pornea și oprea cu zgâlțâieli. Mă gândeam că numai o persoană care are permis (așa, ca mine) putea să-și dea seama. Mai târziu, am auzit doi bătrâni dicutând, destul de tare: ”Noh, vezi ce prost conduce? Noh uite cm face! Asta din cauză că nu știe să conducă. Noh uite!”.
Am coborât.
Îmi doresc multe astfel de zile. Cu soare, cu oameni și cu povești frumoase în preajmă!

Cu drag,
Milch, the Storyteller

BAL MASCAT la OPERA CLUJ

Eram în întârziere! Clar eram în întârziere - spectacolul de operă, BAL MASCAT, începea la 18.30, iar la 18.20 noi abia porneam de-acasă. Parcările din apropierea teatrului erau toate ocupate. Îmi imaginam ce nasol avea să fie să intrăm după ce spectacolul începuse.
- Dar oare ce-am făcut de ne-am lungit așa?
- Nu știu, am răspuns eu, derulând în minte evenimentele.
Chiar nu înțelegeam cum era posibil ca: să te speli pe dinți, să te piepteni, să iei niște haine pe tine (ok, rochia nu era călcată), apoi să te încalți, să iei haina și să închizi ușa, să dureze DOUĂZECI de minute. Deseori am această surpriză!
După ce-am găsit parcare, destul de aproape de teatru, mersul nostru devenise un fel de pasul uriașului, ALERT!
- Oh! Dar uite câți oameni mai sunt încă afară!
Ce ușurare să văd că erau alții mai întârziați. Mai degrabă o speranță că s-ar putea să nu fi început încă. Imaginea spectacolului început mă bântuia în continuare. Până când doamnele ne-au luat biletele și-am văzut oamenii. Nu începuse!
Era multă lume, un spectacol cu SALA PLINĂ! Întotdeauna mi-au plăcut spectacolele cu sala plină. Copii gălăgioși, tineri, oameni în vârstă, oameni frumoși, eleganți, pe care i-am putut studia în voie în pauze. Cel mai mult mi-au plăcut pantofii unei doamne de vreo 50 de ani. Erau negri, de lac, și aveau pe toc o broderie aurie. Și copiii care fugeau la Panemar în pauze să-și ia cornuri (am mers și noi să-mi iau apă, era extrem de cald înuntru, iar ochii mă usturau de sete).
Dupa ce am văzut Traviata acum câțiva ani, când costumele și decorul au cam lăsat de dorit, de data aceasta îmi era un pic groază de ce avea să urmeze. Acest spectacol era practic un cadou pentru soțul meu, de ziua lui. Îmi doream să fie unul reușit.
Când cortina s-a ridicat, imediat ce am văzut costumele și decorul, am știut că totul avea să fie MINUNAT! Așa a și fost!
În pauze m-am holbat (cât am putut de discret) la oameni, la hainele lor. Mi-a plăcut mult o rochie neagră, din lână, cu maci roșii. Și muuulte alte rochițe. Și mi-a plăcut să fim acolo, printre acei oameni frumoși, cu toții formând publicul. Și mi-a plăcut un grup de doamne în vârstă, foarte cochete, dintre care una spunea ”- Să-mi faceți statuie că v-am obligat să veniți!”
Ne-am întors în sală, curioși de cum avea să o sfeclească Riccardo. Pentru că Riccardo o iubea pe Amelia, soția lui Renato, cel mai bun prieten al său și secretar. Iar Renato aflase că ei se iubeau. Dar Amelia era nepătată și pură și cerea milă. Doamna din stânga mea purta o brățară din pietre verzi, cu care se juca, iar eu mă străduiam să ascult opera și nu sunetul făcut de acele pietre. Asta după ce telefonul îi vibrase, ecranul luminase, ea RĂSPUNSE și spuse în ȘOAPTĂ că nu poate vorbi. Era o femeie drăguță, la vreo 40 de ani, pe care n-aș fi crezut-o capabilă de așa atrocitate. Am privit brusc spre mâna ei, de două ori, și abia după o vreme s-a oprit din clipocitul pietrelor de jad. Evident că mi-a trecut prin minte s-o rog amabil să înceteze.
Preferata mea din spectacol a fost Daniela Tricu. Ea a interpreat rolul pajului Oscar. Am avut grijă să aplaud mai vârtos când a apărut la final și să strig ”bravo”.
Decorul... vai... mi-a plăcut atât de mult! Un joc de lumini și umbre creat de niște lămpi splendide pe panouri uriașe din lemn masiv. Foarte frumos! Și costumele, culori vii, broderii, damascuri, materiale strălucitoare, broșe, ace de păr... O splendoare!
Privindu-i pe soliști am avut o revelație. Ce minunat este să ai un dar (vocea de exemplu) și să-l poți oferi oamenilor. Sună a clișeu, dar în seara aceasta chiar am înțeles ce înseamnă să fii un canal prin care se transmite, ce dedublare se petrece pe scenă!
Am ieșit calculând numărul de persoane implicate, numărul locurilor din sală, ne-am minunat cu privire la câtă muncă implică un astfel de spectacol. Ne speriau doar numărul soliștilor și orchestra, dar dacă vorbeam și despre costume, machiaj, decor etc mă lua cu amețeli. Acasă, în timp ce mâncam tort, ne-am făcut promisiuni despre cum vom merge noi la teatru sau la operă cel puțin o dată pe lună.

Milch, the Storyteller.