Cutie de pantofi

Când a ajuns, oamenii erau deja îngrămădiți la intrare. Așa se întâmpla în fiecare an când veneau olandezii: vecini, neamuri, nu conta, se dădea o luptă pe viață și pe moarte pentru cele mai bune lucruri. Preotul explica de fiecare dată: să nu se înghesuie, să fie civilizați, sunt lucruri pentru toată lumea. Pantalonii și bluzele costă 3 lei, hainele mai groase 5, încălțămintea 10 și lenjeria 1 leu bucata. Bicicletele de afară sunt 150 de lei. Banii care se vor aduna îi vor folosi pentru sat.

La îndemnul mamei ei, în primii doi ani, Mia s-a luptat să ajungă la lucrurile cele mai bune. Se pricepea. În plus putea vorbi cu olandezii pentru că știa engleză și putea cere lucruri din spatele tejghelei. Acum însă toată povestea i se părea penibilă. Frați și verișori se certau pentru o bluză sau pentru o pereche de șosete cu 1 leu.

Grămezile de haine second-hand, frumos aranjate de către olandezii pensionari, erau răscolite cu nepăsare de bătrâni ce purtau pălării negre și tanti cu fuste largi, oameni de la țară. Pe chipurile olandezilor se citea mulțumirea, satisfacția că puteau ajuta acești oameni săraci. Dar Mia știa că oamenii cumpărau multe lucruri și câteva zile mai târziu, după ce olandezii plecau, le aruncau la marginea satului. Oamenii satului erau impresionați de străni, prin urmare se purtau cu o anumită serviabilitate. Era frumos și bine să cumpere hainele acelea dacă tot le-au adus atâta drum cu tirul.

Cu o senzație de greață, Mia s-a dus spre ieșire. O femeie zdravănă, zâmbitoare, s-a îndreptat atunci spre ea, întinzând o cutie frumos ambalată, spunând  – gift.  Mia nu vroia niciun cadou. I se întorcea stomacul la gândul că oamenii aceia o considerau săracă. Femeia insista, Mia zâmbea jenată  șoptind No, thanks. Femeia n-a renunțat, l-a chemat pe tipul care traducea. Acesta i-a explicat că e un cadou, că nu trebuie să plătească. Copiii olandezi au ambalat frumos cutii de pantofi în care au pus lucruri pentru oamenii nevoiași. ”Dar nu o vreau!”, a spus Mia. Apoi a venit și preotul care i-a spus să ia cadoul, că e gratis și că sunt lucruri folositoare acolo. Dacă nu-i trebuie ei le poate da cadou cuiva.

Mia știa foarte bine cutiile acelea de pantofi, împachetate frumos de către copiii din vest ca să le trimită copiilor nevoiași din Africa. Dar ea nu era în Africa! Sau România e Africa Europei?! Mama ei a luat cutia, zâmbitoare și fericită. Femeia zdravănă a mai adus una. Fiecare persoană trebuia să primească o cutie de pantofi ambalată frumos, cu daruri. Oamenii vorbeau, zâmbeau, mama ei îi mulțumea afectată femeii din Olanda. Scena îi era extrem de familiară. Când avea 10 ani a primit de la o fundație creștină o  astfel de cutie. Orice lucru din străinătate părea atunci magic. Dar nu era nimic magic.  O durea să afle adevărul abia acum, după 15 ani.

Nervoasă, Mia a luat cutiile din brațele mamei ei, le-a aruncat pe betonul căminului cultural, și-a început să le zdrobească, cu piciorul drept. Apoi, zâmbind frumos, și-a îndreptat privirea spre doamna din Olanda, și, înclinând capul spre dreapta i-a spus: ”Thank you very much. That helped me a lot”. Doamna s-a dat la o parte, iar  Mia s-a grăbit să iasă din căminul cultural. Aerul proaspăt a găsit-o plângând.

Despre TEDx Cluj 2013

M-am trezit sâmbătă dimineață întrebându-mă de ce vreau eu să merg la TEDx? De ce? De ce? De ce? Mi-am spus că dacă n-o să-mi placă o să plec pur și simplu de acolo, fără să-mi pese de banii dați pe bilet. De obicei sunt extrem de entuziastă în astfel de situații, dar acum...
Era o coadă foarte lungă la intrare, care treptat mi-a dovedit cât de scurtă a fost la început. Oamenii erau îmbrăcați frumos, iar aerul de dimineață de toamnă îmi amintea de anii de facultate. Eram nerăbdătoare să văd cum e înăuntru, dar mă simțeam bine și așteptând. Nu eram anxioasă. Anxios este un termen pe care l-am (re)descoperit la TED. Anxiosul în relație este cel care întreabă „Mă mai iubești? Dar sigur mă iubești? Dar de ce nu m-ai sunat atunci?” etc etc. Se poate oare extinde acest comportament, de la relația de cuplu la relația părinte-copil? Cât de greu trebuie să fie pentru un copil să gestioneze un astfel de comportament! Ce să spun de un comportament evitativ?! Despre aceste tipuri comportamentale a vorbit unul dintre speakeri la TEDx.
Mi-am petrecut TED-ul cu o prietenă nouă și cu prietena ei. Ne-am așezat în față, pe al patrulea rând, în partea stângă. Sunt multe lucruri wow care s-au petrecut atât de discret... încât îmi vine să mă  întreb dacă au fost reale sau nu. Anyway, poate că am fost un pic anxioasă. Mă panichează băile acestea de mulțime pentru că deși întâlnesc/văd oameni cunoscuți niciodată nu știu ce să spun, cât să vorbesc în astfel de situații, cât să-i rețin. Uneori mă simt bine doar să stau și să privesc mulțimea. Alteori îmi vine să turui într-una pentru că altfel nu pot suporta tensiunea tăcerii. Dar, cel mai tare mă îngrozește gândul că s-ar putea să mă întâlnesc cu cineva care să nu mă vrea în preajmă, iar eu să-l rețin mai mult decât și-ar dori. Me. Me. Me. And me again! Too much useless thinking, I`ll change that!
În timp ce MC-ul prezenta evenimentul, mă gândeam cât de tare mi-ar fi plăcut să știe că cineva îi numără ă-urile. De fapt nu le număra nimeni (sau poate întreaga sală?), dar cred că ar fi scăpat de câteva dintre ele dacă ar fi știut de o astfel de regulă.
Ideas worth doing. Aceasta a fost ideea forță a evenimentului. Văzându-mă în fața atâtor oameni care au venit să vorbească 15 minute despre lucrurile care li se par lor importante nu puteam să nu mă întreb despre ce-aș fi vorbit eu dacă m-aș fi aflat pe scenă.
S-a pornit de la ideea că de-a lungul istoriei oamenii au făcut lucruri teribile luptând pentru propria familie. Și că istoria este magister vitae. Au urmat multe gânduri și idei, unele personale, altele științifice. Să spun că m-au transformat ar fi prea mult. Dar pot spune că m-au făcut să iau decizii. Discursul unui bărbat despre lacrimi m-a convins că trebuie să-mi spun povestea vieții și că trebuie să vorbesc la un moment dat despre marele secret din viața mea. Iar discursul despre dans a avut impactul cel mai puternic la nivel fizic. Atitudinea celei care vorbea m-a făcut să-mi îndrept spatele în timp ce o priveam și ascultam, minunându-mă în același timp de cât de mult contează felul în care ESTE cel care se află în fața mulțimilor. Do you want to be beautiful or you want to create beauty?
Dar cel mai tare m-a emoționat Cristina Flutur. Cristina Flutur a jucat în După dealuri și la Cannes, în 2012, a câștigat premiul pentru cel mai bun rol feminin. Știind toate acestea, în timp ce o ascultam vorbind despre cum mereu i s-a spus că nu poate fi actriță, intensitatea era maximă. Și, de fapt, chiar nu contează premiul! Ea ESTE actriță! Am abordat-o la sfârșitul evenimentului, am întrebat-o ce crede despre talent, și i-am spus că am văzut filmul și că mi-a plăcut foarte mult. Cum puteam eu să reproduc exact felul în care m-am simțit, cât de mult mi-a plăcut, ce profunzimi a trezit în mine? Așa că am spus doar că mi-a plăcut foarte mult. Suna gol și sec...
Ni s-a vorbit și despre Cluj și despre România și despre extraordinarele oportunități care zac sub nasul nostru (I agree!). Despre cum nu vine sfârșitul lumii dacă nu citești cărți în societatea de azi când există atâtea alte căi de exprimare și manifestare. Despre cum nu este vorba să fii mereu cel mai bun și să iei note maxime pentru că de fapt competiția o duci cu tine însuți. Întreaga sală a remarcat cuvântul  fulgarin, trezind zâmbete și murmur de fiecare dată când era folosit. Leneș. Fraier. Infantil. Un discurs cu expresii de pus pe cărți poștale: E altfel țara aici, la Cluj., Suntem toți în aceeași sâmbătă.. Iar afirmația unui alt speaker, Mereu va fi nevoie de sânge, mi s-a părut plină de substanță! Era un discurs despre avantajele sângelui creat în laborator, de către pasionați fără doctorate. Avem în sânge capacitatea de a ne reface. Mi-a plăcut teribil asta! Este loc (și nevoie!) în România de 400.000 de IMM-uri. Un pic despre discriminare. Look at the space. Love it, leave it or change it. Cum pot să mă simt în siguranță prin acțiunile mele?
Și acum partea hedonistă. Brioșele și biscuiții cu ciocolată! The best ever! Cu soțul meu am început să facem un top al celor mai bune chestii mâncate prin diverse locuri. Nu știu ce pește pe o barcă în Croația, cea mai bun pizza pe o străduță din Ljubliana. Și acum EU am mâncat cele mai bune brioșe și cei mai buni biscuiți cu ciocolată la TEDx Cluj.
Viața e frumoasă!

Milch, the Storyteller