joi, 14 noiembrie 2013

Cutie de pantofi

Când a ajuns, oamenii erau deja îngrămădiți la intrare. Așa se întâmpla în fiecare an când veneau olandezii: vecini, neamuri, nu conta, se dădea o luptă pe viață și pe moarte pentru cele mai bune lucruri. Preotul explica de fiecare dată: să nu se înghesuie, să fie civilizați, sunt lucruri pentru toată lumea. Pantalonii și bluzele costă 3 lei, hainele mai groase 5, încălțămintea 10 și lenjeria 1 leu bucata. Bicicletele de afară sunt 150 de lei. Banii care se vor aduna îi vor folosi pentru sat.
La îndemnul mamei ei, în primii doi ani, Mia s-a luptat să ajungă la lucrurile cele mai bune. Se pricepea. În plus putea vorbi cu olandezii pentru că știa engleză și putea cere lucruri din spatele tejghelei. Acum însă toată povestea i se părea penibilă. Frați și verișori se certau pentru o bluză sau pentru o pereche de șosete cu 1 leu.
Grămezile de haine second-hand, frumos aranjate de către olandezii pensionari, erau răscolite cu nepăsare de bătrâni ce purtau pălării negre și tanti cu fuste largi, oameni de la țară. Pe chipurile olandezilor se citea mulțumirea, satisfacția că puteau ajuta acești oameni săraci. Dar Mia știa că oamenii cumpărau multe lucruri și câteva zile mai târziu, după ce olandezii plecau, le aruncau la marginea satului. Oamenii satului erau impresionați de străni, prin urmare se purtau cu o anumită serviabilitate. Era frumos și bine să cumpere hainele acelea dacă tot le-au adus atâta drum cu tirul.
Cu o senzație de greață, Mia s-a dus spre ieșire. O femeie zdravănă, zâmbitoare, s-a îndreptat atunci spre ea, întinzând o cutie frumos ambalată, spunând  – gift.  Mia nu vroia niciun cadou. I se întorcea stomacul la gândul că oamenii aceia o considerau săracă. Femeia insista, Mia zâmbea jenată  șoptind No, thanks. Femeia n-a renunțat, l-a chemat pe tipul care traducea. Acesta i-a explicat că e un cadou, că nu trebuie să plătească. Copiii olandezi au ambalat frumos cutii de pantofi în care au pus lucruri pentru oamenii nevoiași. ”Dar nu o vreau!”, a spus Mia. Apoi a venit și preotul care i-a spus să ia cadoul, că e gratis și că sunt lucruri folositoare acolo. Dacă nu-i trebuie ei le poate da cadou cuiva.
Mia știa foarte bine cutiile acelea de pantofi, împachetate frumos de către copiii din vest ca să le trimită copiilor nevoiași din Africa. Dar ea nu era în Africa! Sau România e Africa Europei?! Mama ei a luat cutia, zâmbitoare și fericită. Femeia zdravănă a mai adus una. Fiecare persoană trebuia să primească o cutie de pantofi ambalată frumos, cu daruri. Oamenii vorbeau, zâmbeau, mama ei îi mulțumea afectată femeii din Olanda. Scena îi era extrem de familiară. Când avea 10 ani a primit de la o fundație creștină o  astfel de cutie. Orice lucru din străinătate părea atunci magic. Dar nu era nimic magic.  O durea să afle adevărul abia acum, după 15 ani.

Nervoasă, Mia a luat cutiile din brațele mamei ei, le-a aruncat pe betonul căminului cultural, și-a început să le zdrobească, cu piciorul drept. Apoi, zâmbind frumos, și-a îndreptat privirea spre doamna din Olanda, și, înclinând capul spre dreapta i-a spus: ”Thank you very much. That helped me a lot”. Doamna s-a dat la o parte, iar  Mia s-a grăbit să iasă din căminul cultural. Aerul proaspăt a găsit-o plângând.

2 comentarii:

  1. impresionant... emotionant... aproape ca simt frustrarea Miei

    RăspundețiȘtergere
  2. oh Kati... ma bucur mult ca simti emotia :)

    RăspundețiȘtergere