Atelierul de creative writing

În sfârșit m-am așezat să-ți scriu despre atelier.

M-am dus în grabă, cu gândul tot acasă, pentru că era a doua oară când plecam și  lăsam copilul cu Teo numai că de data asta eram la distanță mare de ei și dacă Teea ar fi plâns ar fi trebuit să aștepte până ajungeam acasă. De cealalalăa tură erau în apropiere, numai ieșeam și gata. Dar mi-am dorit foarte tare să merg.

Mnoh. Tipa care urma să țină atelierul mi s-a părut un pic academică și stresată înainte să începem, dar după ce am început mi-am zis că-i faină.

Cum se poate Doamne, să existe în același oraș, într-un oraș mic, oameni care au pasiuni atât de asemănătoare și să nu se întâlnească? Abia m-am abținut să nu sar să o îmbrățișez când am auzit-o vorbind de G.R.R. Martin și GOT, despre cum a citit și cum îi e teamă să se uite la filme ca să nu o dezamgească, și evident că mă gândeam la tine. M-am gândit la tine și când o zis că scrie în engleză.

Și-apoi când a zis că vrea să facem un grup, să scriem chestii și poate să facem proiecte împreună, etc etc, parcă vorbea despre planurile noastre cu Buchisim. Astea sunt doar două din părțile extatice pe care nu m-am putut abține să le las până la sfârșit.

Și-acum să o iau de la început. Ne-am prezentat și evident că anxietatea mea iar și-a arătat colții și mă enervează la culme și mă întreb când și dacă voi scăpa vreodată de panica asta de a vorbi în fața unor grupuri noi. Mă pornesc foarte self-confident și-mi zic, că de data asta o să fiu relaxată și pe măsură ce se apropie rândul meu inima-mi bate tot mai tare și iar mă trezesec, că-s crispată și scot niște fraze dezordonate și habar n-am ce să zic despre mine din milioanele de chestii pe care le-aș putea, și iar îmi propun să mă uit la oameni când vorbesc și iar nu mă uit. Bleah! Dar am zis de faimosul premiu - evident, cu gândul că mnoh, ăștia cred că mă laud, dar cu sentimentul că nu-i mare scofală pentru că știi tu întreaga poveste cu nefinisatul și nepublicatul. Tipa zice că a tradus pentru ăștia de la Art de vreo trei ani și oamenii încă n-au publicat (!). Oare în ce carte era un personaj care avusese o realizare măreață în tinerețe și apoi nu mai avea cum să depășească chestia aia? Știu! În Marele Gatsby, soțul lui Daisy. Mă întreb și eu: o să mai scriu vreodată ceva ca lumea dupa atâtea milioane de cursuri despre scris sau a fost norocul începătorului și n-o să mai scriu nimic ca lumea?

Și-apoi când a trebuit să creăm personaje după niște ilustrații am crezut că o iau razna de tot. Din 14 oameni fix mie mi s-a nimerit personajul pe care tipa l-a folosit în exemplificare. Hate it! Șiiii! Culmea! Avea un câine în brațe! La atelierul on-line cu Iaru mi-am luat-o rău tocmai pentru că am scris un text cu o un animal (you know, Luna). Și-acum, again! O vai! Plus că personajul era așa aiurea - semăna cu o fetiță, dar avea haine de bătrână - gen pantofi cu toc și sacou. Așa că am făcut-o bătrână. Și iar anxietate înainte de a-mi prezenta personajul. Mi-am propus o tonalitate de femeie bătrână care turuie, dar m-am trezit strigând când am început să citesc și am simțit-o pe Oana tresărind lângă mine. Horror. Da am dus-o până la capăt și m-am abținut de la a mă miorlăi că nu mi-a ieșit și nu știu ce. Așa a fost, așa am făcut, așa a rămas. (deși mie nu mi-a plăcut deloc și bănui că nici lor).

Dar ce mă bucură cel mai tare este că au fost și Oana și Bogdan și Evelina.

Și mai erau acolo niște oameni atât de faini și câteva tipe atâta de frumoase că m-aș fi holbat la ele la nesfârșit.

Și o fază chiar de poveste de dragoste. Un tip și-o tipă au ajuns cam pe când lumea se așezase. Mai erau ceva scaune libere, dar ici colo, mnoh, ei se tot fâstâceau și la un moment dat cineva (cred că Bogdan) a zis că uite să puna un scaun mai încolo ca să poată sta unul lângă celălalt. Tipul e ceva softist. Și îi vine lui un personaj care seamănă cu o fată, dar pe care l-a făcut băiat adolescent cu părul lung (putea fi) și când și-a prezentat personajul a zis ceva de genul că nu-i prea plac lui întâlnirile de acest gen dar că a venit acolo pentru că a venit și tipa care-i place lui, dar care nu știe că lui îi place de ea. Iar am stat cu  greu pe scaun. A fost atât de tare faza! So. El trebuia să ne descrie personajul primit - și l-a descris - că are 16 ani și nu știu ce-i place și bla bla și-apoi a zis faza cu tipa care nu știe ca el o place. Declarație de dragoste pe fața! Apăi cât de des ai parte de așa ceva for real?!!!!!!!

Acum am văzut că s-a creat event pe facebook și ne mai vedem în 30 ian.

Săptămâna trecută, înainte de atelier, m-am hotărât că nu mai vreau să devin scriitoare. Acum m-am hotărât că vreau blog. Și m-am gândit că ce-ar fi să publicăm noi corespondența asta? Să ne facem un blog și să publicăm mailurile.

De trei luni

Îmi doresc să nu uit ceea ce trăiesc în această perioadă când Teea crește ca-n povești. Sufletul meu e uneori ca o grădină luxuriantă, alteori e arid și sunt convinsă că asta li se întâmplă multor oameni, indiferent dacă sunt sau nu părinți. De trei luni îmi tot imaginez cum aș formula diferite întâmplări în scris. M-am săturat să tot trăiesc în imaginație și am hotărât să scriu pe blog chiar dacă nu sunt mulțumită de formulări și de valoarea literară a textelor. Reacțiile voastre (de orice fel) mă vor face să continui.

De dimineață am lăsat-o pe Teea în pat și-am alergat să-mi torn niște lapte. E esențial să iau micul dejun cât mai devreme (adică nu pe la 11-12), esențial pentru organismul meu care are nevoie de nutrienți și pentru Teea carer are nevoie de lapte, lapte care nu e destul dacă eu nu mănânc. Lapte-n țâțe... Mă întrebam dacă e destul de cald, dacă-mi va plăcea sau nu. Pentru că, în viața de dinainte de Teea, mâncarea trebuia să fie într-un anume fel, să aibă o anumită temperatură ca să fie perfectă. Seara când mă culcam hainele trebuiau să stea perfect pe mine, nu suportam ca bluza de pijama să-mi iasă din pantaloni, nu suportam să am părul prins, să nu port un anume fel de lenjerie. Acum toate acestea nu sunt așa, le simt, le văd, dar nu-mi pasă de ele și-mi vine să le zâmbesc ca unor fantome răutăcioase. N-apuc, pentru că mai vreau un pic de somn.

Sunt mulți cei care-și doresc copii, sunt mulți și cei care nu-și doresc. Mă gândeam că cei care-și doresc ar trebui să știe că poate vor fi nevoiți să facă mereu alegeri. Ceva de genul să mănânc sau să fac un duș? Sau să scriu pe blog? Pentru toate nu este vreme. Când eram dintre cei fără copii prietenele îmi spuneau că vaaai ce va urma. Îmi era cumva teamă, dar în cea mai mare parte așteptam totul cu sufletul la gură. Acum, după sarcină și după 3 luni de la naștere, le-aș spune celor care urmează să fie părinți să ia totul ca pe o aventură. Aventurile sunt palpitante pentru că te pun în condiții extreme, implicit te transformă și te fac să simți că trăiești. Și, turnându-mi laptele-n bol, îmi dau seama că nu am ales o aventură de-o lună într-un loc sălbatic, ci am ales o aventură pe viață. Țineți-mi pumnii!

Spargatorul de nuci - al doilea act

În pauză am ieșit să luăm o gură de aer proaspăt, m-am sprijinit de pereții vișinii acoperiți cu tapet satinat, dându-mi imediat seama cât de ne-lady pot fi, cu rochie, rezemând un perete. M-am gândit la doamna cu păr alb, aranjată ca o femeie ”cum se cade”, pe care am pândit-o când m-am ridicat, ca să știu cu cine am schimbat câteva vorbe. Clar ea nu ar fi rezemat peretele. O doamnă nu face așa ceva. Mi-am îndreptat spatele, și-am discutat cu T. despre o împrejurare asemănătoare în care rolurile erau inversate față de această situație.
Eram la o prezentare, unde publicul îi urmărea pe cei care vorbeau în față, având ocazia să pună întrebări în momente date. Lângă mine stăteau o tipă și un tip, fata vorbindu-i în ureche colegului ei pe tot parcursul prezentării. După pauză, am sperat că se va opri, dar parcă era și mai inspirată, abia scotea vorbitorul câteva cuvinte că ea începea o întreagă expunere în urechea băiatului. Mă deranja. Pur și simplu mă deranja. I-am spus: ”De ce ai venit aici dacă nu asculți?” ”Dar ascult” mi-a răspuns ea. ”Cum asculți când vorbești în continuu încă de la început?” A urmat o atmosferă tensionată, fata stătea de parcă avea ghimpi în coaste, eu eram roșie și mă întrebam dacă am procedat bine (după mine, oricum aș fi făcut tot nu ar fi fost bine). Puțin mai târziu s-au mutat în colțul opus, la câteva scaune depărtare, și-au continuat în același ritm.
Noi ne-am întors în sală, ne-am reluat locurile, eu deranjând-o pe doamna bătrână care avea și cârjă medicală, și mi-am scos telefonul să-l butonez până la reînceperea spectacolului.
Apoi am auzit-o pe doamna din spatele meu discutând cu colega ei despre gimnastica mâinilor mele din actul I, cum ea înțelege, dar nici chiar așa. Fata încerca să o potolească, vocea doamnei cu părul alb părând intenționat ridicată. M-am răsucit brusc în spate, spunând ”E în regulă, am înțeles din prima ideea.” Și i-am zâbit (poate fals? nici măcar eu n-aș ști să spun precis). M-am întors în față, și-apoi mi-a mai venit o idee ”Și cred că s-a văzut că am înțeles mesajul dumneavoatră.” ”Da, categoric.”
Fericirea s-a revărsat asupra mea. Cum să va explic? Pentru mine doamna aceea fusese o Doamnă care a avut dreptate, și care mi-a dat o lecție cu privire la comportamentul meu. Dar, comentariile ei, spuse cu o voce prea ridicată, absolut inutile dat fiind rezultatul observațiilor inițiale, au transformat-o într-o simplă doamnă. I-ar eu m-am simțit ca-ntr-un joc de strategie, cu o mișcare greșită servită pe tavă.
Apoi am auzit-o făcând observații cu privire la agrafele și elasticele ”de baie” pe care femeile le purtau la teatru. Mi-am închipui că mă întorc și o întreb dacă perlele ei false sunt mai potrivite? Sau dacă e de părere că lumea ar fi mai BUNĂ dacă oamenii n-ar mai purta la teatru agrafe și elastice de păr?
În timpul actului II atmosfera a fost mult mai dinamică, vecina mea de scaun a aplaudat și NU a mai ațipit. Mă gândeam, privind spectacolul, să o întreb pe doamna cu părul alb, dacă partea posterioară a balerinilor, acoperită de niște colanți extrem de mulați, nu o deranjează cumva. Există în noi un ceva care nu ne lasă să facem anumite lucruri, îi mulțumesc acelui ceva că m-a făcut să stau ”cum se cade” în primul act, dar nu știu dacă-i mulțumesc și pentru că m-a făcut să stau locului și să țin pentru mine întrebările acelea.
Aventura acestui spectacol s-a încheiat cu sesiune de râs în hohote în drum spre casă. Nu vreau să expun aici ce-a spus T. Și nici câte ne-am mai închipuit.
Iar în toată această poveste am interacționat și cu vecina mea de scaun, aflând mai multe decât aș fi vrut să știu! Asta mâine.
Închei, cu gândul la niște ziduri din agrafe și elastice de păr, întrebându-mă din ce sunt făcute zidurile create de mintea mea?

Întotdeauna mă bucur de comentarii,
Milch,
the Storyteller

Spargatorul de nuci - primul act

Am reușit, în sfârșit, să vedem spectacolul de balet SPĂRGĂTORUL DE NUCI la Teatrul din Cluj. S-au întâmplat atât de multe în cele două ore de spectacol, încât am tras concluzia că ceea ce s-a petrecut în realitate a fost mult mai palpitant decât ceea ce s-a petrecut pe scenă. Evident, expresia viața bate filmul, am inventat-o noi. (!) Singurele locuri cât de cât apropiate, pe care le-am mai găsit, au fost în capătul a două rânduri, urmând ca unul dintre noi să stea în față, iar celălalt în spate. Această situație ne-a dus într-o poveste extrem de amuzantă!
Speram că vom putea inversa cumva locurile cu persoana care urma să stea în dreapta mea, unde era un singur loc liber, chiar în capătul rândului, și îmi închipuiam că va fi ocupat de o persoană singură. Ei bine, colega mea de scaun a fost o doamnă foarte învârstă, care mirosea extrem de tare a tutun, cu o tuse specifică fumătorilor, însoțită de nepotul ei, un băiat de maxim 30 de ani, care i-a explicat grijuliu că el urmează să stea pe locul din spatele ei, că va fi acolo, că dacă are nevoie de ceva să-i spună.
Primul act a fost atât de interesant încât doamna ațipea, fiind trezită din când în când, întâmplător sau nu, de cotul meu. Aflându-mă într-o stare ciudată - nu reușeam să intru în atmosfera spectacolului, mă deranja teribil un cap imens ce se afla mai în față, nu am putut inversa locurile etc - am început să mă bâțâi ca un copil: m-am sprijinit cu coatele de spătarul scaunului din față (al unei fetițe care nu stătea acolo), apoi mi-am ținut obrazul cu pumnul, apoi mi-am pus bărbia pe spătar și așa mai departe, ca o lady ce sunt. După o vreme, o doamnă din spate m-a bătut pe umăr și mi-a spus să stau ”cum se cade”. Now that was something! I-am spus că nici eu nu văd ”Găsiți-vă un culoar” mi-a spus, încercând să-mi explice cât mai pe scurt cum să nu-mi mai întind coatele peste tot.
Obrajii îmi ardeau, bătăile inimii parcă s-au accelerat și-mi închipuiam cum ar fi fost să-i fac în ciudă și să nu stau locului. Îmi spuneam că n-o s-o ascult, îmi era ciudă pe ea, și pe mine în același timp. Dar am stat drept până la sfârșitul primului act, deși toată ființa mea se împotrivea în timp ce-n minte ploua cu scenarii.
Am fost mândră de mine abia după începutul celui de-al doilea act. Vă spun mâine continuarea!

Milch,
the Storyteller

Carne de tun

In week-end am fost la părinții mei, care de câțiva ani, s-au mutat la țară. De fiecare dată când ajungem acolo intrăm într-un fel de transă, timpul parcă se dilată, ne ajunge și încă mai rămâne, aerul e proaspăt, satul fiind departe de șosele și de căi ferate. Însă, de fiecare dată când ne întoarcem de acolo ne întrebăm de ce și pentru ce ne agităm noi atât de mult la oraș?
Dar eu IUBESC orașul în timp ce IUBESC și viața de acolo! Și IUBESC Clujul, pentru că dacă n-aș sta într-un oraș ca și Clujul, cu clădiri colorate, cu broderii și balcoane frumoase, cu TIFF și cu Piața Muzeului și cu Eroilor, și cu Panemar, aș pleca din țară! Asta e teoria mea. Asta spun de fiecare dată când mă întorc acasă (fie că vin de la Berlin fie că vin din București): Clujul este perfect! Cultural, universitar, aproape de munți și de păduri, și de sălbăticia satelor.
De ce carne de tun? Dincolo de această frumusețe feerică care-ți încarcă bateriile, satele ascund niște povești extrem de triste, pe care, spre deosebire de oraș, care le ascunde în spatele multului, satul le dezgolește plin de nepăsare. Uneori refuz să mă gândesc la ele, așa cum după un alt week-end am refuzat să scriu despre băiatul al cărui tată e ciurdar și nu-l dă într-a cincea la școală pentru că trebuie să-l ajute cu vitele, că n-are ce face.
Povestea proaspătă, la care încă mă gândesc, are ca personaje principale câțiva copii. Mai exact 4. Cel mai mare este de 7 ani și cel mai mic de 9 luni. Mama lor are 23 de ani. Unul dintre copii este trecut pe numele unui rrom (așa e corect acum?), deoarece intenționau să-l vândă în Germania, dar n-au reușit să obțină decât un ajutor lunar de vreo 2000 de lei. Acum mama este singură cu acești copii, tatăl copiilor e plecat în Irlanda, iar ea nu are ce să le dea să mănânce. Și nu, să nu cumva să îndrăzniți să vă gândiți că de ce nu o ajută oamenii din sat! Pentru că oamenii din sat își plantează legume în grădină, se trudesc și ei cum pot să aibă ce le trebuie, sunt răutăcioși și invidioși, alteori de treabă și numai curioși, dar NU pot să aibă grijă de această familie (nu sunt rromi). Acum dilema este ce să facă ei cu acești copii pe care i-au lansat în lume? I-ar duce la casa de copii, dar mama are nevoie de acordul tatălui, care evident, nu este de acord, pentru că din alte surse se aude că ar intenționa să-i ducă la cerșit și pe ea la produs dincolo. Ce m-a șocat cel mai tare a fost răspunsul ei la întrebarea ”Ce le-ai dat să mânce?”. ”Cartofi pai.” Deci, ei au umblat pe câmp în căutarea unor cartofi rămași printre zbruși, și cu ultimii cartofi pe care ea spune că-i mai avea ce s-a gândit să facă?! Cartofi prăjiți! Minunat!
Situațiile de genul acesta creează haos în mintea mea, emit judecăți care nu știu dacă sunt îndreptățite, am senzații de neputință, de frustrare, de necaz, apoi vreau să salvez lumea și așa mai departe.
Am pregătit această poveste acum o lună, dar n-am reușit să o duc până la capăt. Imaginea unor copii urlând de foame, stând în frig și multe alte descrieri detaliate din gura celor care au văzut, mă copleșesc. Chiar nu cred că o cutie de pantofi împachetată frumos ar putea schimba lumea, mi se pare doar o păcăleală, ca să ne simțim noi mai bine. Nu mă simt mai bine nici scriind această poveste, mă simt aiurea că așa ceva se petrece în preajma mea.
Între timp, tatăl s-a întors din străinătate și este indignat/ofensat că oamenii din sat au chemat poliția cu gândul de a lua copiii și de a-i trimite la orfelinatul din satul vecin, de  care se ocupă o ”preuteasă”.

I wish, I wish...