Carne de tun

In week-end am fost la părinții mei, care de câțiva ani, s-au mutat la țară. De fiecare dată când ajungem acolo intrăm într-un fel de transă, timpul parcă se dilată, ne ajunge și încă mai rămâne, aerul e proaspăt, satul fiind departe de șosele și de căi ferate. Însă, de fiecare dată când ne întoarcem de acolo ne întrebăm de ce și pentru ce ne agităm noi atât de mult la oraș?
Dar eu IUBESC orașul în timp ce IUBESC și viața de acolo! Și IUBESC Clujul, pentru că dacă n-aș sta într-un oraș ca și Clujul, cu clădiri colorate, cu broderii și balcoane frumoase, cu TIFF și cu Piața Muzeului și cu Eroilor, și cu Panemar, aș pleca din țară! Asta e teoria mea. Asta spun de fiecare dată când mă întorc acasă (fie că vin de la Berlin fie că vin din București): Clujul este perfect! Cultural, universitar, aproape de munți și de păduri, și de sălbăticia satelor.
De ce carne de tun? Dincolo de această frumusețe feerică care-ți încarcă bateriile, satele ascund niște povești extrem de triste, pe care, spre deosebire de oraș, care le ascunde în spatele multului, satul le dezgolește plin de nepăsare. Uneori refuz să mă gândesc la ele, așa cum după un alt week-end am refuzat să scriu despre băiatul al cărui tată e ciurdar și nu-l dă într-a cincea la școală pentru că trebuie să-l ajute cu vitele, că n-are ce face.
Povestea proaspătă, la care încă mă gândesc, are ca personaje principale câțiva copii. Mai exact 4. Cel mai mare este de 7 ani și cel mai mic de 9 luni. Mama lor are 23 de ani. Unul dintre copii este trecut pe numele unui rrom (așa e corect acum?), deoarece intenționau să-l vândă în Germania, dar n-au reușit să obțină decât un ajutor lunar de vreo 2000 de lei. Acum mama este singură cu acești copii, tatăl copiilor e plecat în Irlanda, iar ea nu are ce să le dea să mănânce. Și nu, să nu cumva să îndrăzniți să vă gândiți că de ce nu o ajută oamenii din sat! Pentru că oamenii din sat își plantează legume în grădină, se trudesc și ei cum pot să aibă ce le trebuie, sunt răutăcioși și invidioși, alteori de treabă și numai curioși, dar NU pot să aibă grijă de această familie (nu sunt rromi). Acum dilema este ce să facă ei cu acești copii pe care i-au lansat în lume? I-ar duce la casa de copii, dar mama are nevoie de acordul tatălui, care evident, nu este de acord, pentru că din alte surse se aude că ar intenționa să-i ducă la cerșit și pe ea la produs dincolo. Ce m-a șocat cel mai tare a fost răspunsul ei la întrebarea ”Ce le-ai dat să mânce?”. ”Cartofi pai.” Deci, ei au umblat pe câmp în căutarea unor cartofi rămași printre zbruși, și cu ultimii cartofi pe care ea spune că-i mai avea ce s-a gândit să facă?! Cartofi prăjiți! Minunat!
Situațiile de genul acesta creează haos în mintea mea, emit judecăți care nu știu dacă sunt îndreptățite, am senzații de neputință, de frustrare, de necaz, apoi vreau să salvez lumea și așa mai departe.
Am pregătit această poveste acum o lună, dar n-am reușit să o duc până la capăt. Imaginea unor copii urlând de foame, stând în frig și multe alte descrieri detaliate din gura celor care au văzut, mă copleșesc. Chiar nu cred că o cutie de pantofi împachetată frumos ar putea schimba lumea, mi se pare doar o păcăleală, ca să ne simțim noi mai bine. Nu mă simt mai bine nici scriind această poveste, mă simt aiurea că așa ceva se petrece în preajma mea.
Între timp, tatăl s-a întors din străinătate și este indignat/ofensat că oamenii din sat au chemat poliția cu gândul de a lua copiii și de a-i trimite la orfelinatul din satul vecin, de  care se ocupă o ”preuteasă”.

I wish, I wish...