joi, 19 decembrie 2013

Spargatorul de nuci - al doilea act

În pauză am ieșit să luăm o gură de aer proaspăt, m-am sprijinit de pereții vișinii acoperiți cu tapet satinat, dându-mi imediat seama cât de ne-lady pot fi, cu rochie, rezemând un perete. M-am gândit la doamna cu păr alb, aranjată ca o femeie ”cum se cade”, pe care am pândit-o când m-am ridicat, ca să știu cu cine am schimbat câteva vorbe. Clar ea nu ar fi rezemat peretele. O doamnă nu face așa ceva. Mi-am îndreptat spatele, și-am discutat cu T. despre o împrejurare asemănătoare în care rolurile erau inversate față de această situație.
Eram la o prezentare, unde publicul îi urmărea pe cei care vorbeau în față, având ocazia să pună întrebări în momente date. Lângă mine stăteau o tipă și un tip, fata vorbindu-i în ureche colegului ei pe tot parcursul prezentării. După pauză, am sperat că se va opri, dar parcă era și mai inspirată, abia scotea vorbitorul câteva cuvinte că ea începea o întreagă expunere în urechea băiatului. Mă deranja. Pur și simplu mă deranja. I-am spus: ”De ce ai venit aici dacă nu asculți?” ”Dar ascult” mi-a răspuns ea. ”Cum asculți când vorbești în continuu încă de la început?” A urmat o atmosferă tensionată, fata stătea de parcă avea ghimpi în coaste, eu eram roșie și mă întrebam dacă am procedat bine (după mine, oricum aș fi făcut tot nu ar fi fost bine). Puțin mai târziu s-au mutat în colțul opus, la câteva scaune depărtare, și-au continuat în același ritm.
Noi ne-am întors în sală, ne-am reluat locurile, eu deranjând-o pe doamna bătrână care avea și cârjă medicală, și mi-am scos telefonul să-l butonez până la reînceperea spectacolului.
Apoi am auzit-o pe doamna din spatele meu discutând cu colega ei despre gimnastica mâinilor mele din actul I, cum ea înțelege, dar nici chiar așa. Fata încerca să o potolească, vocea doamnei cu părul alb părând intenționat ridicată. M-am răsucit brusc în spate, spunând ”E în regulă, am înțeles din prima ideea.” Și i-am zâbit (poate fals? nici măcar eu n-aș ști să spun precis). M-am întors în față, și-apoi mi-a mai venit o idee ”Și cred că s-a văzut că am înțeles mesajul dumneavoatră.” ”Da, categoric.”
Fericirea s-a revărsat asupra mea. Cum să va explic? Pentru mine doamna aceea fusese o Doamnă care a avut dreptate, și care mi-a dat o lecție cu privire la comportamentul meu. Dar, comentariile ei, spuse cu o voce prea ridicată, absolut inutile dat fiind rezultatul observațiilor inițiale, au transformat-o într-o simplă doamnă. I-ar eu m-am simțit ca-ntr-un joc de strategie, cu o mișcare greșită servită pe tavă.
Apoi am auzit-o făcând observații cu privire la agrafele și elasticele ”de baie” pe care femeile le purtau la teatru. Mi-am închipui că mă întorc și o întreb dacă perlele ei false sunt mai potrivite? Sau dacă e de părere că lumea ar fi mai BUNĂ dacă oamenii n-ar mai purta la teatru agrafe și elastice de păr?
În timpul actului II atmosfera a fost mult mai dinamică, vecina mea de scaun a aplaudat și NU a mai ațipit. Mă gândeam, privind spectacolul, să o întreb pe doamna cu părul alb, dacă partea posterioară a balerinilor, acoperită de niște colanți extrem de mulați, nu o deranjează cumva. Există în noi un ceva care nu ne lasă să facem anumite lucruri, îi mulțumesc acelui ceva că m-a făcut să stau ”cum se cade” în primul act, dar nu știu dacă-i mulțumesc și pentru că m-a făcut să stau locului și să țin pentru mine întrebările acelea.
Aventura acestui spectacol s-a încheiat cu sesiune de râs în hohote în drum spre casă. Nu vreau să expun aici ce-a spus T. Și nici câte ne-am mai închipuit.
Iar în toată această poveste am interacționat și cu vecina mea de scaun, aflând mai multe decât aș fi vrut să știu! Asta mâine.
Închei, cu gândul la niște ziduri din agrafe și elastice de păr, întrebându-mă din ce sunt făcute zidurile create de mintea mea?

Întotdeauna mă bucur de comentarii,
Milch,
the Storyteller




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu