Despre evenimentul de la Carturesti

Joi, de la ora 19, am fost la un eveniment unde 12 persoane au prezentat cărțile lor preferate. La început mi-a fost un pic groază ca nu cumva oamenii să fi pregătit discursuri având ca temă numai cărți motivaționale. Au fost doar două cărți motivaționale. Cu fiecare carte prezentată deveneam tot mai curioasă. Mi se părea că prezentările erau ca niște ferestre pe care oamenii aceia le deschideau spre sufletele lor. Toți 12 m-au făcut să înțeleg de ce au ales o anume carte și abia aștept să încep să le citesc! Dar nu promit să termin Peripețiile bravului soldat Svejk și nu știu dacă am să caut Crima din bibliotecă.
Sala destinată evenimentelor a fost plină! Atât de plină încât unele persoane au stat pe scări, pe perne. Cantr-o lojă de la teatru.
La sfârșit, persoanele din sală au fost invitate să prezinte la rândul lor o carte preferată. În descrierea evenimentului era menționat acest aspect, așa că m-am gândit vreo două zile la cartea pe care aș fi vrut eu să o prezint. Se numește Să nu mă părăsești, de Kazuo Ishiguro. Personajele cărții sunt niște tineri care știu că scopul lor pe lume este să doneze organe de la vreo 20 de ani, urmând să trăiască atâta vreme cât corpul lor rezistă. Deși aparent tristă, pentru mine cartea este un elogiu adus vieții. Acești copii știu că sunt clonele unor oameni de nimic - în general infractori sau oameni ai străzii. Nu se pot căsători, nu pot avea copii și ei cred că nici măcar nu pot iubi. Am considerat-o nespus de frumoasă tocmai pentru că nu se axează absolut deloc pe descrierea unei lumi sf cu roboți și clone. Cartea se dezvăluie în straturi. Sunt surprinse aspecte precum discriminarea, libertatea, căutarea identității și-a originilor. Este și despre iubire, și despre limite. Limitele care ne sunt impuse de mici, prin lucrurile care nu sunt spuse foarte clar, și care se strecoară în mintea noastră ca o probabilitate, probabilitate ce va duce mai târziu la o teamă din care nu vom mai putea ieși. Este o carte copleșitor de frumoasă. Mă gândeam la toate acestea, la ce și cum aș spune dacă aș fi în față, la cum m-aș descurca... mă gândeam dacă să ridic mâna sau nu. Nu vroiam să fiu prima... Când prima persoană a terminat prezentarea, a fost solicitată a doua, care, spre surpriza tuturor, s-a  oferit foarte repede. A treia la fel. Sau doar mi s-a părut mie că a fost rapid domnul acela, numai ca să mă scuz că n-am ridicat mâna?!
Ideea e că mai era timp pentru o singură prezentare, iar în fața mea, un băiat se pregătea să ridice mâna. Se uita în jur, se fâstâcea, vedeam clar cum se gândea dacă să prezinte sau nu cartea lui preferată.
Inima îmi bătea extrem de tare, trebuia doar să ridic mâna, așa, dintr-o dată! Daaar... mă simțeam ca atunci când eram mică și orcam pe bloc împreună cu prietena mea, când, privind  în jos de pe blocul cu opt etaje, simțeam diferența dintre a face sau a nu face un pas. Așa mă simțeam și acum, atât de concentrată pe acel pas încât nu l-am făcut. După un moment de liniște băiatul din fața mea s-a hotărât.