Ieri am plecat mai repede de la birou. Aveam de trimis un plic în Canada, iar asta însemna să trec pe la poștă. Întotdeauna sunt stresată când merg la poștă, să spun paralizată de frică ar fi prea mult, dar neliniștită sunt categoric. Mai ales când ajung la oficiile pe care nu le cunosc foarte bine și de la care nu știu la ce să mă aștept. Și mi-e teamă de întrebări. Unele doamne mă întreabă ce am în plic, altele nu mă întreabă, unele îmi spun că nu se poate ceea ce altele spun că se poate. Mă simt întotdeauna ca la tablă, cu lecția neînvățată, când sunt în fața lor. De data aceasta nu a fost prea multă lume și doamna nu era curioasă de conținutul plicului meu. Am terminat repede!
Încă tensionată, m-am oprit să iau o sută de grame de castane. Nici acum nu știu exact dacă domnul îmi zâmbea pentru că sunt drăguță sau pur și simplu așa le zâmbea tuturor clienților. Pentru un bărbat care vindea castane (mi-e teamă să nu fie asta o judecată de doi bani, dar ce să fac dacă așa gândesc?) era extrem de luminos.
Dat fiind faptul că la poștă am terminat repede, mi-au rămas vreo cincisprezece minute până când sosea autobuzul. Am început să calculez dacă merita să-l aștept, dacă să nu iau un taxi etc. Asta mi-a amintit de personajul feminin din cartea În căutarea oii fantastice, scrisă de Murakami. În timp ce căutau cel mai rapid tren, ea se întreba ”ce vom face cu timpul care rămâne?” Mi-a plăcut acest pasaj atât de mult! M-am relaxat automat. Erau niște minute perfecte de stat la soare și mâncat castane. Evident, între timp trăgeam cu urechea la discuțiile celor din jur. Preferatele mele sunt discuțiile copiilor. Doi băieți de gimnaziu vorbeau despre cum un coleg de-a lor a filmat un profesor în timp ce cânta și a încărcat filmulețul pe youtube. Băiatului i s-a scăzut nota la purtare. La fel au pățit și cei care au dat like. Asta mi se pare o poveste magnifică! Nota scăzută la purtare din cauză că ai dat like!
Pe când am terminat castanele a venit și autobuzul. M-am așezat la geam, bucuroasă că mergeam de la un capăt la celălalt și puteam citi în voie. Mi-am dat repede seama că șoferul conducea prost. Pornea și oprea cu zgâlțâieli. Mă gândeam că numai o persoană care are permis (așa, ca mine) putea să-și dea seama. Mai târziu, am auzit doi bătrâni dicutând, destul de tare: ”Noh, vezi ce prost conduce? Noh uite cm face! Asta din cauză că nu știe să conducă. Noh uite!”.
Am coborât.
Îmi doresc multe astfel de zile. Cu soare, cu oameni și cu povești frumoase în preajmă!
Cu drag,
Milch, the Storyteller
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu